Prin Transcarpatia vecină: Hust și Mukačevo (1)

În copilăria mea, Mukačevo și Užhorod aveau o rezonanță exotică, de locuri de la mare depărtare. Deși sunt la 300 de kilometri distanță, dincolo de Tisa. Apoi, cu timpul, am început să descopăr tot felul de lucruri despre aceste locuri și despre regiunea din care ele fac parte. Acum i se spune Transcarpatia (Закарпатська область, Zakarpatska oblast), dar în trecut i s-a zis în multe feluri: Zacarpatia, Ucraina Subcarpatică, Rusia Subcarpatică, Ucraina de Vest, Rutenia Carpatică, Ucraina Carpatică, Carpato-Ucraina. Părțile sud-estice ale regiunii se suprapun cu ceea ce noi numim Maramureșul istoric. Deja din simpla enumerare a acestor denumiri rezultă puternica învălmășeală istorică pe care a suferit-o această regiune, mai ales în ultima sută de ani.

(cf. Wikipedia, accesat iulie 2018).

A făcut parte din Ungaria medievală și modernă (comitatele Maramureș, Bereg, Ung), apoi din Imperiul Austriac, Austro-Ungaria, Republica Populară a Ucrainei de Vest, Republica Populară Ucraineană, RSS Ucraineană din componența Uniunii Sovietice, Generalgouvernement-ul german de război, apoi s-a întors în Cehoslovacia, iar în 1946 provincia cehoslovacă a fost cedată prin tratat URSS-ului, iar din 1991 face parte din statul independent Ucraina. Am citit pe Wikipedia că în 1991 s-a organizat un referendum în care populația a votat pentru autonomie, dar guvernul Ucrainei nu a luat în considerare votul popular. https://en.wikipedia.org/wiki/Zakarpattia_Oblast (accesat iulie 2018).

Excursia de un weekend în Transcarpatia…traseu

… a început la punctul de frontieră Halmeu – Diakovo. Evident că am intrat în Ucraina cu unele mici emoții, nu atât pentru că intri într-un spațiu non-EU, ci într-unul post-sovietic, despre care atât realitatea, cât și legenda creează tot felul de fantasme. (Am mai fost în Ucraina, deci știu cam la ce să mă aștept). La trecerea liniei de demarcație, un soldat ne-a notat numărul mașinii și numărul călătorilor pe un bilețel, pe care l-am primit. Prima surpriză a fost că am așteptat două ore într-o coadă care la început părea rezonabilă, de vreo 15 mașini. Cică la 8 seara se schimba tura. Acest schimb de tură a durat 50 de minute, timp în care coloana nu a înaintat deloc.

Apoi, ajunși la rând, am stat la două ghișee identice (unul poliția de frontieră, unul vama), fiecare ofițer ne-a scanat pașapoartele și a introdus datele în calculator. Apoi au luat actele mașinii, care cică trebuiau xeroxate (într-o altă clădire) (nu era suficient să fie scanate, ca și pașapoartele?), pentru că mașina noastră intra prima dată în Ucraina. Am stat tras cu mașina de-o parte ca un infractor, în timp ce colegii de coadă cu numere de SM și MM treceau într-o veselie cu rablele lor să ia motorină mai ieftină cu 1,5 lei/litru de la prima pompă. Un ”coleg” cu număr de SM mi-a spus că ar fi bine să pun 1-2 lei în pașaport, merge mai ușor așa. Am crezut că nu înțeleg bine: 1-2 lei? Da. 1-2 lei… Mi-a spus asta uitându-ne la un afiș în mai multe limbi care anunța că în Ucraina corupția este faptă penală. De curiozitate: punctul de frontieră arăta ca un chioșc de vândut gogoși din anii 1990, fără urmă de camere de supraveghere. Doar un soldat fioros cu pușca automată în mână, căruia a trebuit să-i predăm importantul bilețel primit de la primul soldat.

Am intrat pe șosea, direcția Hust. GPS-ul ne duce pe o rută mai directă… Drumul a devenit groaznic, spart, dar SPART complet, încât am înaintat cu viteza 1 sau 2, făcând slalom printre gropi. Nu am fost vreodată pe un drum mai prost în viața mea. Nu m-am gândit atunci să-l fotografiez… Începea să se întunece (cine s-a gândit că stăm 2 ore la frontieră?) și voiam să ajungem odată la destinație. Am tot avut răbdare, am tot sperat că e o bucată de drum prost și apoi va fi bine. Când a început să ne pară rău că nu ne-am întors, să o fi luat pe un alt drum (imediat după frontieră este o intersecție, acolo trebuie făcut OBLIGATORIU LA STÂNGA!), eram deja prea departe și ne părea rău să ne întoarcem pe același drum nenorocit. Am trecut prin sate destul de modeste, cu case de toate felurile, multe având tot feluri de flori pe garduri, pe balcoane. Dar mașinile erau conforme cu drumurile: vechi Lada din toată panoplia anilor 1970-1990, ceva seconduri occidentale… Peisajul deprimant, post-CAP-ist. Am mers pe acest drum până în Vinogradiv (Seleușu Mare), 26 de kilometri interminabili și cu dinții strânși, cu spaimă să nu crape ceva în mașină, deja se făcuse întuneric și nu am mai apucat să gust din peisaj. După terminarea drumului prost, am intrat pe un drum mai normal, dar destul de denivelat, nu prea marcat, pe care am mers cam cu 70 km/oră, o viteză rezonabilă pentru aceste locuri.

Am trecut printr-o pădure (Pădurea Neagră / Чорна Гора) și apoi prin Velyka Kopanya. Când în depărtare s-a văzut cetatea Hustului, frumos luminată, era clar că am ajuns la liman. Hotelul, the best in town, este în centru, pe o stradă pietonală, Hotel Prince se numește J, așa că intrarea în parcare se face pe undeva prin spate, pe niște străzi obscure și prost luminate. Noroc că îmi făcusem temele (mulțumesc Google Maps!) și am nimerit: am ajuns la intrarea într-o curte interioară, poarta era deschisă, dar nu știam dacă am ajuns bine și mă întrebam dacă nu cumva intrăm în curtea cuiva… La poartă nu scria nimic, nici un Welcome, nici o plăcuță cu numele hotelului… Era o curte cu mai multe mașini mai răsărite, am coborât și tot nu eram sigur că am ajuns unde trebuie. Eram 50% sigur. Cum era să întrebăm în engleză, neștiind unde suntem, dacă acesta este Hotel ”Prince”? Am răsuflat ușurat când am traversat gangul și am ieșit la stradă și am văzut că pe clădire scria Hotel ”Prince”.

A doua zi mi-am început-o dând o raită prin Hust (ukr. Хуст, slov. Chust/Hust, magh. Huszt). Un orășel de talia Aiudului, cu o piață centrală mare-mare, dominată de un palat administrativ modernist și de un monument dedicat Armatei Roșii și eliberării Hustului de sub jugul fascist.

Am uitat să menționez că Transcarpatia a făcut parte, cel puțin zona vizitată de noi, din Podkarpatská Rus, provincie parte a Cehoslovaciei interbelice, un fel de Basarabie a Cehoslovaciei.

Ceskoslovensko pre Karpatsku Ukrajinu 1939.jpg

(cf. Wikipedia, accesat iulie 2018)

Peste tot pe unde am umblat am văzut urmele ei arhitectonice, sub forma unor palate administrative (precum cel de mai sus), clădiri, sau chiar străzi întregi de arhitectură modernistă, interbelică. Mi s-a părut interesant acest lucru. Atât a rămas dintr-o perioadă, scurtă, e drept, dar de pace și prosperitate mai multă decât avea să aibă acest teritoriu după 1945-1946… E drept, administrația cehă de după 1918 a tratat adesea cu superioritate regiunea și pe locuitorii ei, dar cele două decenii cehoslovace au adus progres acolo.

Hustul e un târg. Într-o vreme, era cel mai important oraș/cetate în nordul extrem al principatului Transilvaniei. Iată, deci, o altă extremă geografică curioasă a principatului, alături de preferata mea de până acum, Debrecen. Orășelul are două-trei artere centrale, două sunt pietonale. Arhitectura este ca în orice târg sărăcuț din Europa Centrală sau, mă rog, din Monarhie. Clădiri de fostă stradă principală de final de secol XIX, ceva clădiri într-un stil Secession modest, mai de oraș de margine și ceva arhitectură interbelică. Modestă, cu excepția palatului administrativ, care a prins vremuri mai bune. Pe stradă, lumea e și ea modestă, la fel ceea ce vezi pe stradă e modest: magazine, mașini, dar nu lipsesc farmacii sclipitoare, magazine de telefoane mobile, bancomate. Dar drumurile prin oraș sunt proaste, pietruite, vălurite, în toate felurile. Mașinile arată, în consecință, rău de tot, la fel autobuzele care seamănă cu antichitățile pe roți văzute cu șase ani în urmă la Cernăuți. E un fel de anii 1980-1990 (început de 1990!) cu câteva puseuri de nou.

În toate cele trei orașe vizitate, precum și pe traseul parcurs, impresia mea a fost a unei țări sărace, înghețate prin anii 1980-început de 1990… Cam așa trebuie să le fi părut și România călătorilor occidentali în acea vreme. Ideea aceasta m-a urmărit tot drumul și sunt ferm convins că nu greșesc deloc. Ucraina, deși bogată în resurse naturale, are o administrație deficitară și coruptă, comerțul nu prea este fiscalizat, șomajul atinge cota de 10%, în consecință statul primește puțini bani de la cetățeni și nu are bani pentru investiții în dezvoltarea localităților, infrastructură. Să nu uităm că Ucraina face față în prezent unui război nedeclarat și latent, prin acțiunile rebelilor separatiști ruși din Donbas…

Este sâmbătă și pe străzile lăturalnice zonei pietonale este piață. Piață însemnând zeci de tanti de la țară, având la vânzare recolta modestă a grădinilor lor, cu zumzetul și foiala umană de rigoare, totul sub supravegherea atentă a unor milițieni. În zona pieței este și sinagoga, dezafectată, desigur.

Trecem pe lângă o biserică ortodoxă cu cupole în formă de bulb de ceapă noi-nouțe. Altundeva, o biserică neogotică în mod evident ex-greco- sau romano-catolică, dar în ultima vreme ”updatată” prin amplasarea pe turle a unor bulbi de ceapă, care spun despre confesiunea căreia îi slujește biserica. Biserica Sf. Elisabeta este o biserică reformată maghiară cum vezi adeseori prin vechiul regat al Ungariei, gotică, cu acoperișul turlei de lemn, înconjurată de un fost zid de incintă. Am vrut să urcăm la cetate cu mașina, dar drumul era foarte prost și după traumele zilei anterioare, am renunțat. Am fi putut urca pe jos, dar pierdeam multă vreme. Voiam să ajungem la Mukačevo. Așa că cetatea Hustului, un must do obligatoriu, rămâne pe data viitoare.

Drumul spre Mukačevo (îi spun așa în continuare, pentru că acesta este numele pe care l-am învățat în copilărie și îmi este greu să-i spun Mukachevo sau, românește, Muncaci) are cam 60 km și îl străbați cam într-o oră și jumătate, asta dacă nu-ți riști mașina. Nu se compară cu drumul pe care am intrat în Ucraina, e considerabil mai bun, dar asfaltul nu e drept. Măcar nu sunt gropi. Trecem printr-o vale largă, cred că e valea Tisei, care curge undeva în stânga. În stânga munți, în dreapta munți. Carpații ucraineni. Este continuarea spre nord-vest a arcului carpatic, care merge până spre Munții Tatra din Slovacia. Sate modeste, dar cu unele case îngrijite, multe pompe de benzină, spălătorii auto, magazine de materiale de construcții. Tranziția, bat-o vina… Peste tot, asfaltul e problematic: de multe ori, străzile care se rup din strada principală, atât în Hust, ca și în alte orașe, sunt neasfaltate. Asfaltul se termină brusc, la 2-3 metri după ce ieși din strada principală. În depărtare vezi vile de oameni avuți, cu mașini scumpe la poartă.

Intrăm în Mukačevo (ukr. Mukachevo/Мукачево, slov. Mukačevo, magh. Munkács). Am emoții, îmi doresc de multă vreme să ajung aici.

Iată motivul emoțiilor mele:

Predarea cetatii Munkacs armatei habsburgice de Laszlo Pataki 1906

Tabloul ”Predarea cetății Munkács armatei habsburgice”, autor László Pataki, 1906, care redă într-o manieră istoristă scena predării cetății de către Ilona Zrinyi, soția principelui Transilvaniei Imre Thököly, după un asediu căruia asediații, nobilimea insurgentă maghiară și armata ei, i-au rezistat eroic trei ani (1686-1688). Tradiția istorică, perpetuată prin legende și tablouri istorice precum cel de mai jos, reține momentul emoționant al predării, cu demnitate, a cetății. Personajul carismatic Ilona Zrinyi este însoțit de copiii ei, Francisc (viitorul principe insurgent Francisc al II-lea Rákóczi) și sora lui Iuliana. Tabloul, de dimensiuni impresionante (5 x 3,2 m), se găsește în biblioteca Muzeului Unirii din Alba Iulia și mi-a însoțit copilăria.

Mukačevo este un oraș mai mare, are vreo 80.000 locuitori. Pe partea stângă, un uriaș cimitir evreiesc modern, care aduce a cimitir militar. Ne apropiem de centru. Într-o intersecție, un monument al tanchiștilor, reprezentat de un tanc, desigur. Ne învârtim pe străzile de la proximitatea zonei centrale (și aici, aceasta este pietonală!) și, până la urmă, parcăm în fața Miliției. Întrebăm politicos un organ dacă e slobodno și primim acceptul oficial 🙂

Ne plimbăm pe străzile pietonale din centrul orașului. Străzi largi, de pe vremea Monarhiei. Pe o frumoasă clădire de colț, un Mercur cocoțat pe cupolă spune despre destinația comercială a clădirii. Și acum e la fel: pe clădire scrie ”Torgovii dim Merkur”, adică Centrul comercial Mercur.

mercur

Străzile centrale sunt plăcute, te simți bine, caști gura în stânga și-n dreapta, sunt magazine deschise, multe sunt de îmbrăcăminte, surprinzător de multe. La intersecția principalelor două artere se găsește Palatul Primăriei, o minunată mixtură de clasicism și Secession, cu primul nivel amintind de răceala arhitecturii militare. Lângă, în punctul 0 al localității, tronează monumentul soldaților căzuți în Marele Război pentru Apărarea Patriei (la acest capitol, Ucraina nu s-a despărțit de Rusia). În imediata apropiere, la începutul esplanadei lui Chiril și Metodie se găsește monumentul celor doi apostoli ai slavilor, monument ridicat după 1991. Pe clădirea din dreptul Teatrului se găsesc table memoriale în limbile ucraineană și maghiară, dedicate pictorului maghiar Mihály Munkácsy, născut aici. O celebritate locală, undeva am văzut și un restaurant care avea drept siglă semnătura pictorului. Câteva statui de bronz drăguțe înveselesc atmosfera: o gâscă fotograf și un nene hornar care privește în sus, împreună cu pisica sa.

Este plăcut, deși este foarte cald. Trebuie consumată multă înghețată: Morozovo/ морозово. Înghețata în Ucraina se vinde la suta de grame: comanzi ce vrei, vânzătoarea pune înghețata în cornet și apoi o cântărește, plătești fix cât primești. Cotim la stânga pe o străduță pietonală cu tot felul de magazine și dăm de piață, o construcție urâtă, tip hală agro-alimentară, în care se vinde organizat, nu ca la Hust. E aglomerație, gălăgie și destul de puțin curat… În fața pieței e un soi de mall, în care nu intrăm.

Revenim pe arterele centrale. Într-un intrând, un palat baroc, cu totul neașteptat. Este vorba de Palatul Rákóczi.

La capătul străzii se ridică, impunătoare, zveltă în forma ei neo-gotică, Catedrala Romano-Catolică, dedicată sf. Martin.

(cf. Wikipedia, accesat iulie 2018).

La două străzi distanță este Catedrala Ortodoxă, ridicată prin 1993 într-un stil tradițional ortodox. Revenim la centrul comercial Mercur, care descoperim că se găsește pe strada Ilona Zrinyi. De acolo ajungi spre râul Latorica (pe care l-am mai întâlnit anii trecuți mai în aval, în Slovacia răsăriteană). Pe o stradă, o placă memorială în amintirea comunității evreiești. E una din constantele culturale ale regiunii: amintirea comunității evreiești din Transcarpatia, din care a pierit 99% (conform unor surse, 85000 persoane). Acolo unde în anii 1930 evreii reprezentau 30-40% din populația unor localități, acum au ajuns să reprezinte 0,5%…

Trec Latorica pe un pod urât. Este mai urât decât vechiul pod, de pe o carte poștală de-a mea…

Munkacs anii 1938 1939 in UngariaDar de pe pod ai o privire de ansamblu. Pe partea cealaltă sunt blocuri anoste, în fața lor un hotelaș cu terasă. În depărtare se văd, în dreapta și-n stânga, cupolele strălucitoare ale unor biserici sau mănăstiri. La orizont, munți împăduriți. În stânga se vede atracția principală a orașului: cetatea.

Cetatea se numește acum Palanok. Adică o palancă ucrainizată. Se ridică pe o înălțime (68 metri) care domină orașul și zona, la vreo 2 km de oraș. În parcare, tarabe cu magneți și alte suveniruri, săbii, pistoale și automate sovietice, de lemn. Pentru copii. Un nene ne îmbie să gustăm vin. Inițial părea că e paznic al parcării, după aceea că ne ajută dezinteresat să parcăm cât mai bine, apoi tot insista cu vinul lui, care trebuie să fie cald bine pe canicula asta. Sunt vreo 30 de grade afară.

Palanok_Castle_Panorama.jpg

(cf. Wikipedia, accesat iulie 2018).

Ajungem la poarta cetății. Se intra pe un fost pod mobil, dar nu știu dacă a fost vreodată apă în șanț. Cetatea este o succesiune de trei terase, iar curtea principală, pe care scrie ”Rákóczi tér”, este plină cu turiști. La intrare, informații detaliate despre istoria cetății, în limba ucraineană. Printre altele, scrie acolo că a fost stăpânită de regii Ungariei, principii Transilvaniei și împărații Austriei, deci o succesiune prestigioasă. Cetatea a mai aparținut o vreme prințului de origine lituaniană Fedir/Fedor/Teodor Koriatovych, stăpânitor al Podoliei la sfârșit de secol XIV, lui Ioan de Hunedoara, despotului sârb Gheorghe Branković, apoi începând cu veacul al XVIII-lea prințului von Schönborn. În veacul al XIX-lea, Imperiul Austriac își închidea prizonierii, rebelii, revoluționarii în cetatea de la Mukačevo, la fel ca și în cea de la celălalt capăt al Monarhiei, la Kufstein.

Dar, ca atmosferă, cetatea aparține Ilonei Zrinyi și tânărului pe atunci Francisc al II-lea Rákóczi, eroii asediului și ai predării cetății către Habsburgi în anul 1688. În realitate, asediații care au rezistat cu succes trei ani armatei imperiale conduse de generalul Caprara au fost conduși nu de contesa Zrinyi, ci de comandantul curuț al cetății, András Radics. Familiei Rákóczi îi este dedicată o expoziție nu mare, dar interesantă, spre exemplu este acolo o hartă cu domeniile familiei, răspândite de la Lednice în Moravia, Jelšava în Slovacia centrală, Sárospatak și Tokaj în Ungaria de astăzi, Șimleul Silvaniei, Șinteu, Crasna și Tășnad în Transilvania. Pe o platformă de tragere cu panoramă asupra orașului se găsește o frumoasă statuie de bronz a Ilonei Zrinyi și a fiului ei adolescent, cu spada în mână.

Zrinyi.jpg

(cf. Wikipedia, accesat iulie 2108).

turul m

Pe un bastion care privește spre nord a fost re-amplasat monumentul ”Turúl”, pe un postament înalt de câțiva metri buni, prin efortul financiar al unor sponsori privați. Re-amplasat pentru că monumentul inițial, ridicat aici ca și în alte puncte simbolice ale vechii Ungarii cu prilejul Mileniului (l-am văzut pe cărțile poștale vechi reprezentând cetatea), a fost distrus/îndepărtat prin anii 1919-1920 de către soldații cehi. (vezi http://www.karpataljalap.net/?q=2004/02/27/elszallt-turul, accesat iulie 2018).

Am fost uimit cât de prezent este spiritul maghiar în această cetate situată într-o țară nu prea prietenoasă cu minoritățile naționale… Nu cred că într-o altă țară vecină s-ar putea (re)amplasa un ”Turúl”…

(va urma)

 

PS. Atunci când nu am avut la dispoziție fotografii proprii sau fotografii care să fie potrivite, am folosit imagini preluate de pe pagini web, citate în fiecare caz în parte.

Fotografia tabloului de la Alba Iulia mi-a fost pusă la dispoziție de către colegul dr. George Bounegru de la Muzeul Național al Unirii. Îi mulțumesc și pe această cale.

Reclame

10 gânduri despre &8222;Prin Transcarpatia vecină: Hust și Mukačevo (1)&8221;

  1. Foarte interesanta si informativa aventura! 🙂 Am tresarit o singura data 😛 , la faza cu cehii care si-au tratat cu superioritate propria „Basarabie”, cand le-a apartinut, in perioada interbelca. Asta este un sablon folosit exact in aceeasi forma cu referire la romani, cehi, polonezi si poate si la altii la care nu l-am auzit eu. Jandarmii care bateau populatia si investitia slaba in invatamant, nu ca dupa venirea colonistilor rusofoni, cand, evident a inflorit totul, de au murit cu milioanele oamenii de foame, si nimeni nu-i mai batea, ci-i impusca direct sau deporta. Trebuie sa fim foarte atenti sa nu repetam macar noi povestile parsive sovietice, inventate pentru a instraina populatia bastinasa de pe teritoriile rapite. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Salut! Mulțumesc pentru comentariu! Sunt de acord că trebuie să fim atenți cu afirmațiile de acest fel, însă eu chiar am scris în cunoștință de cauză. Întâmplător 🙂 cunosc foarte bine istoria Cehoslovaciei și lumea vechii Cehoslovacii și știu că cehii cam așa s-au purtat (sigur, nu în mod absolut) în Zacarpatia, chiar și în Slovacia. La fel de adevărat este că după 1944 lumea aceasta a căzut pe mâna CCCP-ului, care a făcut prăpăd și care a distrus o lume pe care o considera compromisă ca și ”colaboraționiști” ai Republicii Cehoslovace. Ucraina în general are o istorie în multe privințe tragice: Holodomor-ul și ”pedepsirea” lumii țărănești harnice și muncitoare prin colectivizare și deportare, apoi după ce o parte dintre ucraineni au colaborat cu Germania invadatoare, alte serii de deportări și ucideri colective. Iar lumea vest-ucraineană este cu atât mai oropsită, fiind ”crescută” în sec. XIX și până la 1918 în vechea Monarhie, cu animite repere, valori… Din punct de vedere confesional majoritar greco-catolici, ceea ce a fost reprimat și pedepsit cu duritate după 1944.

      Apreciat de 1 persoană

      • Privet, ca sa fim in ton cu discutiile despre bardak-ul rusesc si degustarile de morojna. 😀 Cred ca imediat dupa razboi, toate tarile aveau ca prioritate refacerea capitalelor proprii, dar perioada interbelica a fost cea mai buna din istorie pentru zona asta si cred ca nu trebuie facute comparatiile cu ce se realiza la centru, ci cu ce au facut apoi rusii. 😛 Adica, inclusiv realizarile cu care se lauda ei, sunt chestii de dezvoltare normale pentru zeci de ani, s-ar fi facut de o mie de ori mai bine daca ramanea capitalismul si regimul administrativ al natiununilor bastinase. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

  2. Salutări 🙂
    Pe parcursul lecturării o să îți mai adresez întrebări, deoarece sunt incitat și curios, pentru că mai e și altcineva ce călătorește, în ceea ce cred eu, cea mai importantă regiune geo-politică din vecinătatea României. Ce se întâmplă aici, ne privește pe noi, în mod direct.
    1. De ce Debrecen?
    2. Nu ai dat tradiția, de aia ai stat
    3. Ucraina, Republica Moldova, Georgia sunt țări din proximitatea României unde cei ce nu cred în UE sunt invitați să meargă, să vadă cum e, de la străzi, la mașini și oameni pe stradă. Totodată, aici îți crește stima față de țară, când vezi diferențele.
    Consider că greșim, în abordări în care vrem să fim ca țările pur occidentale. Ar trebui să atingem în dezvoltare, prima dată vecinii direcți din UE

    Apreciat de 1 persoană

    • Salut,
      mulțumesc pentru lectura atentă a textului! Mă străduiesc să răspund la întrebări:
      1. Debrecen (dacă înțeleg bine întrebarea): în sec. XVI-XVII, teritoriul numit Partium făcea parte din Principatul Transilvaniei, inclusiv orașul Debrecen. Când merg la Debrecen (un oraș care îmi place de altfel), îmi place să rememorez momentul și să constat că încă sunt în Transilvania. 🙂
      2. Nu am înțeles întrebarea cu statul și tradiția, poți reformula te rog?
      3. Nu sunt euro-sceptic, deloc, dimpotrivă, sunt mare fan EU și cred cu toată inima în această formulă supra-statală. Ceea ce spui tu este corect: este important să ne uităm și la țările din proximitatea noastră, nu să ne raportăm mecanic la țări care aveau metrou pe când Cuza se lupta să secularizeze averile mănăstirești 🙂 Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Bulgaria și pleiada de țări din Balcani au foarte foarte multe să ne spună și orice privire comparatistă și critică ne face un mare serviciu. Trebuie să învățăm că nu suntem buricul pământului, că în țări vecine trăiesc oameni ca noi, care au exact aceleași probleme (pe care le avem noi sau pe care le-am avut acum 20-30 de ani), cu aceeași istorie, același prezent… De asemenea, vizitând țări precum Ucraina sau chiar Bulgaria, ca să nu merg mai spre est, putem constata că totuși trăim într-o țară care a progresat enorm de la 1989 încoace. Asta nu înseamnă că sunt pe deplin mulțumit. Deloc. 🙂

      Apreciază

      • Foarte adevărat grăit…
        La ucraineni există încă „tradiția”, adică datul unei sume de bani când vrei să intri sau să ieși din țara lor.
        Mă gândesc că motivul pentru care ai fost ținut un timp mai îndelungat între formalități birocratice, a fost acest lucru.
        Un amănunt mai doresc să exprim…este extraordinar tabloul? Cum a ajuns la Alba-Iulia? Este cel original?

        Apreciat de 1 persoană

      • Aha, acum am înțeles ce este … tradiția 🙂 Da, nu am dat tradiție 🙂 deși mi s-a recomandat, cu jumătate de gură. 1) Cum să dau șpagă? Nu am dat niciodată. 2) Cum să dau șpagă 1-2 lei? 3) Cum să dau șpagă să intru în mod legal într-o altă țară, fără să am ceva de ascuns, de ne-declarat etc.?

        Tabloul este cel original, da. Este minunat, mai ales când îl vezi în mărime naturală, cât un perete sănătos. Clădirea de azi a Muzeului Unirii a fost la origine un fel de hotel de garnizoană pentru ofițerii austro-ungari din garnizoana din Alba Iulia. Se numea palatul Babylon. (În acest context trebuie înțeleasă prezența acolo a tabloului. Probabil încăperea unde e acum – dimensiunile tabloului sunt făcute pentru acel perete! – era vreo sală reprezentativă, încât au amplasat acolo acest tablou important pentru tema sa). Nu întâmplător, ceea ce este azi Sala Unirii, vizavi de Babylon, era la origine Casina ofițerilor, adică un fel de club unde ofițerii serveau masa, ceteau gazete, schimbau o vorbă, beau o cafea… 🙂

        Apreciază

    • ”Turul” este un vultur mitologic care, spun vechi legende medievale, i-ar fi condus pe vechii maghiari în Bazinul Carpatic, unde s-au așezat. De aceea, în atmosfera de entuziasm istorist de la final de secol XIX, când Ungaria aniversa 1000 de ani de la descălecat (1896), în mai multe locuri-simbol din vechea Ungarie s-au amplasat asemenea monumente dedicate ”Turul”-ului, de ex. pe autostrada spre Viena, în preajma orașului Tatabanya (se vede când vii de la Viena), în Budapesta în Cetate, la Devin în Slovacia de astăzi, la Munkacs și în alte părți. Monumentele care după 1918 au rămas în provinciile ungare pierdute și în care au luat naștere noșle state succesorale (România, Cehoslovacia etc.) aceste monumente ungare (și altele) au fost distruse. De ex. grupul statuar al Mariei Terezia de la Bratislava, bustul împărătesei Elisabeta (Sissi) de la Cluj etc.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s