Prin Transcarpatia vecină: Užhorod (2)

De la cetatea Palanok a Mukačevului ne așternem din nou la drum, în direcția vest, spre Užhorod. Planul de a devia spre Bereg, pentru o scurtă vizită, cade. La un moment dat, urcăm pe un soi de drum expres, două benzi pe sens, despărțite printr-un parapet. Față de drumurile de ieri, autostradă curată! Traversăm un relief vălurit, deluros, dar munții, Carpații, sunt tot timpul la vedere, spre sud și spre nord.

Am uitat să menționez un fenomen ”automobilistic” interesant: pe șosele sunt surprinzător de multe mașini cu numere de înmatriculare SK, CZ, PL, LT (în ordinea frecvenței), dar cele înmatriculate în Slovacia domină de la distanță. Nu cred că este neapărat fenomenul numerelor bulgărești de la noi, ci al locurilor din străinătate în care lucrează (au lucrat) localnicii, pentru că cu siguranță fenomenul muncii în străinătate este foarte răspândit. Slovacia cel puțin este o piață de muncă importantă pentru ucrainenii din Transcarpatia.

Intrăm în Užhorod, în stânga fabrici, în dreapta fabrici, mai mult sau mai puțin ruinate. Ne întâmpină un indicator rutier straniu: Братислава/Bratislava. Fără a scrie între paranteze SK sau numărul de kilometriBratislava.jpg, ci pur și simplu Братислава.

Užhorod (У́жгород, slov. Užhorod, magh. Ungvár) este un oraș măricel, are puțin peste 100000 locuitori și este poarta de vest a Ucrainei, pe aici intră traficul rutier și feroviar din Slovacia și Ungaria, adică din Occident. GPS-ul ne duce cu bine, pe niște străduțe întortocheate și cam sparte, până la hotel. Hotelul nostru se găsește pe вулиця (vuliția – strada) Kapitulna și este o fostă reședință aristocratică de pe la 1800, foarte cochetă, cu camere spațioase și o grădină frumoasă. Suntem la câțiva pași de centrul orașului, de cetate etc.

Panorama_of_Uzhhorod

(cf. Wikipedia, accesat iulie 2018).

Pornim în explorare. Din nou ne trezim într-un orășel central-european cu străzi pietonale drăguțe, clădirile clasiciste și Secession alternează cu câte o construcție modernistă, care amintește de cele două decenii cehoslovace.

strada UjhIntrăm într-o pivniță să mâncăm: comandăm, stăm, bem o bere, se ia curentul, ne aduc lumânări pe masă, așteptăm, într-un târziu ni se spune că pana de curent poate să dureze oricât, așa că terminăm berea, plătim (cash, POS nu merge) și ieșim. În tot centrul orașului este luat curentul, până la urmă mâncăm într-o cofetărie unde aveau ceva plăcinte cu carne și cheesecake. Foarte gustoase, să ne fie de bine.

Ne plimbăm, ajungem pe malul râului Už (slov. Uh, magh. Ung), care curge spre Slovacia și se varsă în Laborec, acesta în Latorica de la Mukačevo și tot așa până în Tisa. Este o atmosferă relaxată, de sâmbătă seara, foarte mult lume la plimbare, localnici, tineret, ceva turiști. Niște cehi vorbesc cu un vânzător în cehă, cu tupeu 🙂 Am văzut mai multe autocare cehești, probabil vin curioși să vadă fostele provincii ale vechii Cehoslovacii a lui Masaryk.

Traversezi podul și ajungi în partea mai nouă a orașului, construită probabil începând cu finele secolului al XIX-lea. Pe aproape există un mic cartier administrativ construit de cehoslovaci în anii 1920-1930, cu arhitectură modernistă. A propos, un pod peste Už (nu acest pod) poartă numele marelui președinte cehoslovac!

Pe esplanada de pe malul râului, câteva cofetării și-au scos terasele cu vedere spre râu și spre umbra făcută de copacii seculari de pe mal. Într-un colț, statuia de bronz a pictorului Ignatius Roshkovych (inițial am crezut că este Mihály Munkácsy) desenează în creion pe o pânză pe șevalet, inspirată de panorama râului. O altă statuie asemănătoare este undeva pe o stradă pietonală din apropiere și reprezintă un domn care aprinde felinarele. Alte vremuri.

Tot pe malul râului se găsește un frumos edificiu al teatrului și fosta sinagogă, acum sediu al filarmonicii, un locaș de mari dimensiuni, de o mare bogăție de elemente decorative bizantine și maure. Cu excepția fațadei frumos renovate, restul clădirii este mai mult decât scorojit, ca aproape toate construcțiile și monumentele din această interesantă regiune a Transcarpatiei. O tablă memorială mărturisește despre cei 47000 de evrei din Užhorod care au pierit în Holocaust.

În apropiere, fostul palat Korona este în renovare, pe bannerul care îl înconjoară scrie Korona Business Centrum și ne arată cum va arăta clădirea după renovare. Va arăta bine. Sunt curios dacă Coroana Sf. Ștefan, cu crucea îndoită, va fi amplasată la locul ei, deasupra intrării palatului. (cf. http://ungparty.net/ungvar/, unde se găsește o colecție bogată de cărți poștale vechi reprezentând Užhorodul, accesat iulie 2018).

A doua zi, mai avem de văzut cetatea și catedrala greco-catolică. Mai întâi catedrala,

 

catedrala Ujhhhhhhcare este o construcție clasicistă de mari dimensiuni și bine proporționată, plină de poporul cu fețe foarte slave, adunat la slujba de duminică. Ortodoxă sau greco-catolică, slujba de rit răsăritean sună foarte bine în limba ucraineană, așa cum sună bine și în alte limbi slave, de exemplu sârbește…

Am uitat să menționez că Transcarpatia este (era) predominant greco-catolică și că, după 1991, o bună parte din credincioși s-au întors la biserica lor tradițională. Nu știu dacă mi se pare mie sau așa este, dar biserici ortodoxe sunt puține în orașele pe care le-am străbătut, la fel prin sate. Peste tot, vezi de la distanță turlele înalte și drepte ale bisericilor greco-catolice (poate că unele sunt doar foste greco-catolice…), turle în formă de bulb de ceapă, element distinctiv al bisericilor ortodoxe, sunt puține… Un istoric al bisericii din Ucraina din vremurile sovietice ar putea oferi informații interesante în acest sens.

În fața catedralei se găsește un părculeț privat dedicat… Mariei Terezia. Maria TÎncă o dată sunt luat prin surprindere în acest colț central-european de Ucraină: ne găsim în fața statuii împărătesei Maria Terezia! La Užhorod, în 2018. Pe un perete învecinat sunt amplasate efigiile unor personalități istorice legate de istoria orașului: Святий Іштван, adică Sf. Ștefan (!!!), Carol Robert, Filip Drugeth (unul din principalii reprezentanți ai familiei Drugeth, mari proprietari de domenii în părțile acestea ale vechii Ungarii), Miklós Bercsényi, Andrei Bacsinszky, episcopul greco-catolic al Užhorodului, important pentru Unirea cu Roma a românilor ardeleni. Dar statuia Mariei Terezia este într-adevăr o surpriză!

Ne îndreptăm spre cetatea Ungului, de care vorbește deja Anonymus. Mergem pe strada Kapitulna, care amintește poate de un vechi capitlu al Ungului.

Cetatea este mai mare decât cea de la Mukačevo, dar este o cetate în oraș, nu are amplasarea spectaculoasă a celeilalte, chiar dacă este și ea situată pe o înălțime. Ea impresionează mai degrabă prin bijuteriile bastionare, pentru că aici inginerii militari austrieci ai veacului XVIII și-au pus amprenta.

cetate uJH InteriorÎn curtea interioară a cetății, un mic parc dendrologic, se văd ruinele unei vechi biserici din secolul XIV, precum și câteva sculpturi de secol XIX: încă un ”Turúl”, dar de mai mici dimensiuni, un Hercule în luptă cu hidra din Lerna, un Hermes odihnindu-se. În interiorul propriu-zis al cetății, două busturi dedicate lui Miklós Bercsényi, comandatul curuț, numărul 2 al marelui război pentru libertate dus de Francisc al II-lea Rákóczi și proprietar al cetății și Cristinei Csáky, soția acestuia. În sălile corpului principal al cetății se găsesc mai multe expoziții: de științele naturii, de artă, fotografie, un panou dedicat celor 40 de locuitori ai orașului morți în luptele din estul Ucrainei. Cea mai interesantă este expoziția istorică, ce documentează secolele XIX-XX ale istoriei cetății și orașului, cu documente de epocă, cărți și ziare, fotografii, ilustrații, obiecte. Din păcate, explicațiile sunt doar în limba ucraineană, așa că mă descurc cum pot…

Cu cetatea Ungului, șederea la Užhorod trebuie să se încheie, din păcate, dar rămân multe locuri nevăzute și de văzut… Pe curând!

Pornim pe drumul de întoarcere. În naivitatea mea, m-am gândit să urmăm un alt traseu: de la Mukačevo o luăm la stânga, spre nord, urmând indicatoarele spre Lvov și Kiev 🙂 (230, respectiv 770 km!), dorind să facem o buclă de vreo 200 km, care să ne ducă spre Sighet. Relieful devine muntos, acoperit cu păduri dese, urcăm pe lângă cursul Latoricei (cu ț!), trecem prin localitatea Chynadiyovo (magh. Beregszentmiklós), unde ar trebui să se găsească castelul St. Miklos, care a aparținut familiilor ”locale” Rákóczi și Schönborn, însă nu prea avem timp să-l căutăm. Facem stânga înspre Svaliava, de aici ar trebui să intrăm într-o regiune muntoasă, spectaculoasă, conform hărții. Însă drumul se strică atât de rău, încât după 500 de metri ne înapoiem și revenim la traseul deja bătut, prin Mukačevo și Hust. De la Hust mergem de-a lungul Tisei, spre est, Tisa e tot timpul în dreapta, iar dincolo de ea Munții Maramureșului, care sunt deja în România. În Tyachiv (Teceu Mare), un orășel liniștit, cu o piață centrală care amintește de alte vremuri, oprim la o alimentară să consumăm ultimele grivne și luăm ceva vinuri din Crimeea și Gruzia. Traversăm sate bogate, dar nu neapărat frumoase, cu niște vile – viloace! – de o urâțenie de dat la Guinness Book: Bedelya (Bedeu), Teresva. Un indicator ne invită pe românește la Apșa de Jos. Maramureș. Solotino/Slatina, cu un peisaj post-industrial uriaș și urât, o exploatare de sare. Suntem în localitatea de frontieră și urmărim cu atenție indicatoarele, dar traversăm satul, care este foarte lung și abia la sfârșitul lui remarc o tăbliță mică și albă, deci nu un indicator rutier, pe care scrie pe ucraineană ”pod de frontieră”. Facem dreapta pe niște străduțe amărâte, nimic nu indică faptul că te apropii de o frontieră… Doar faptul că strada coboară mă face să deduc că trebuie că coborâm spre Tisa. În sfârșit, un indicator roșu cu textul ”Clo” (Vamă), ruginit, parcă de pe vremea vechii frontiere româno-cehoslovace. De data asta, trecem prin punctul de frontieră ucrainean lejer, în 3 minute și ni se vorbește românește, relaxat. Singura întrebare: țigări, băuturi?

Urcăm pe podul de lemn de peste Tisa.

podul Tisa

Podul are structură metalică, dar ”carosabilul” este de lemn. Pe grinzi flutură, triumfător, steaguri galben-albastre.

Aceasta a fost Transcarpatia. O parte din ea.

traseuCu siguranță trebuie revenit în acest colț interesant de lume, unde se întâlnește Europa Centrală și Ursul de la Răsărit, totul sub semnul, greu de digerat uneori, al Tranziției. Cu interes și entuziasm, cu curiozitate și răbdare, drumurile, cât de rele o fi ele, pot fi străbătute. Drumurile rutiere sau culturale.

Pe curând!

PS. Chiar întâmplător, acum citesc un roman stalinist – s-ar putea spune la repezeală – al unui autor ceh care a scris în anii 1930, Ivan Olbracht, intitulat Haiducul Nikola Șuhaj (București, ESPLA, 1958), a cărui acțiune haiducească se desfășoară cam în locurile descrise aici, mai precis în părțile nord-estice, mai muntoase și mai păduroase, ale Transcarpatiei, în vremea instaurării administrației cehoslovace de după 1918. Locuri cu siguranță mai greu de pătruns cu automobilele vremurilor de azi…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s