La pas prin Iași, după vreo șase ani

Zilele trecute am fost la Iași, unde am participat la Congresul Național al Istoricilor Români, ediția a II-a https://cnir.uaic.ro/. Nu discut aici despre congres care a fost, ca orice reuniune de specialitate cu 400 de participanți, un prilej de ascultat prelegeri, de participat la mese rotunde, de audiat istorici reputați sau mai tineri, de discutat și povestit despre meserie și pe lângă ea.

Aici vreau să vorbesc despre Iași, un oraș pe care l-am cunoscut foarte bine, intim chiar, la pas, în urmă cu mulți ani, de la Trei Ierarhi și de la Iulius Mall și până în cel mai modest cartier de blocuri. Am așteptat cu multă curiozitate să văd ce va descoperi în capitala Moldovei vizitatorul avizat după anii care s-au scurs de la ultima lui călătorie.

Nu am avut surprize spectaculoase, dar totuși au fost câteva lucruri remarcabile. S-au îmbunătățit străzile și mijloacele de transport în comun, la Fundație a apărut un pasaj rutier subteran care rezolvă parțial complicatul giratoriu de la baza Copoului.

Mi-ar plăcea să spun că Copoul arată mai bine însă, din păcate, cu excepția câtorva palate care au primit veșmânt nou (curat, dar nu știu cât va rezista spoiala), nu am descoperit înnoiri notabile. Poate cele câteva terase (restaurante) plăcute, unele cu mult gust, care servesc o cafea bună. În mod ciudat, pe multe sute de metri nu e nici una, dar apoi sunt trei una lângă alta (unul lângă altul) (zona Time Out – La Plăcinte).

Copoul este – o spune atât entuziastul, cât și criticul – bulevardul reprezentativ al Iașului. De aceea merită o soartă mai bună, de aceea ar putea să aducă (e prea mult spus?) cu Unter den Linden, de exemplu… Dar, din păcate, palatele sunt despărțite de trotuar și șosea prin tot felul de maidane sau grădini în paragină, iar construcțiile parazitare se văd la tot pasul.

Din păcate, aceasta este una dintre marile boli de care suferă Iașul. Din punct de vedere arhitectonic este un spectacol, dar din punct de vedere urbanistic și al grijii gospodarului (indiferent că este municipalitate, instituție publică sau proprietar privat) este un dezastru. Unele clădiri reprezentative sunt îngrijite, altele – majoritatea – sunt în părăginire. Nu sunt abandonate decât puține, dar toate acestea sunt într-o stare deplorabilă, își târâie zdrențele și cerșesc mila trecătorului dispus să le admire. Unele sunt în curs de restaurare (sper că restaurare și nu spoire!), de exemplu spitalul Sfântul Spiridon, un complex splendid. Construcțiile parazitare, maidanele transformate în parcări ad-hoc, guvernate de mașini, câini vagabonzi și bălării sunt pretutindeni în centrul orașului. Încă de la prima vizită la Iași am remarcat succesiunea tristă a construcțiilor de pe marile artere: bloc din anii 1960 – palat boieresc – maidan – biserică – bloc – construcție parazitară – maidan – biserică etc. etc. O spune un om care, deși ardelean și central-european convins, are o anume simpatie și respect pentru acest oraș.

Una din cauzele paraginii actuale sunt oamenii: municipalitatea, instituțiile dar, mai ales… oamenii. Oamenii obișnuiți care au un cuvânt de spus. Presa a râs de Emil Boc care, pe vremea aceea prim-ministru, a ieșit cu coasa în fața Palatului Victoria. Că a fost un gest dedicat presei este una, dar rămâne faptul că a avut ce cosi. În Iași ar fi hectare întregi de cosit. Cu coasa și cu instrumentele urbanistului.

O altă cauză a paraginii este lipsa cronică a banilor sau, mai bine spus, inexistența vreunui interes nu de 3 decenii, ci de 7-8 decenii.

Ca ardelean descins din orașe altădată închise în ziduri de incintă, cu străzi drepte și piețe centrale în mijlocul cărora tronează biserica parohială și monumentul, nu m-am lăsat descumpănit de Iașul care vine, în mod evident, dintr-o altă tradiție urbană, asemeni Bucureștiului. Este un oraș întins pe un spațiu foarte mare, pe șapte coline (am văzut bere 7 coline!, doar că nu știu cine îi sunt Romulus și Remus), care nu a beneficiat de interes urbanistic decât în ultimii, poate 150 de ani. Orașe ca Iașul s-au născut în jurul unor poli de agregare urbană, vreo curte domnească ori o mănăstire în jurul căreia ia naștere o mahala (la origine, acest termen nu avea deloc sens peiorativ!), vreo reședință boierească înconjurată de un mic parc… Așa trebuie înțeleasă întinderea orașului (a vechiului oraș) pe o suprafață pe care vechile burguri din Europa Centrală nu și le permiteau.

O zonă care arată într-adevăr bine și în care neajunsurile sunt minore este bulevardul Ștefan cel Mare, care duce de la Piața Unirii și statuia lui Cuza la Palatul Culturii. Mai ales după ce intri în zona pietonală lucrurile arată bine. Am fost plăcut surprins să găsesc lume la plimbare și la căscat gura, inclusiv străini, turiști sau nu. O altă zonă plăcută este strada Lăpușneanu, deși s-ar mai putea lucra la unele detalii, de exemplu la hâdele blocuri din anii 1980 de vizavi de anticariatul Grumăzescu. Acesta este, într-adevăr, un corso. O stradă cu terase pe trotuar, pe care bei o cafea, mănânci o prăjitură bună, caști gura la trecători, mai arunci un ochi în telefon și în cărțile pe care ți le-ai luat de la anticariat.

O vorbă despre biserici și mănăstiri. Trei Ierarhi strălucește, la propriu și la figurat, marea Mitropolie încă nu este complet restaurată, iar cele patru mănăstiri vizitate într-o jumătate de zi (Golia, Galata, Frumoasa, Cetățuia) arată cu siguranță mai bine ca în urmă cu 6-10 ani. Le-am admirat din acest punct de vedere (Frumoasa este chiar acum în curs de restaurare), dar și din punct de vedere istoric, desigur cu alți ochi decât cu ani în urmă. Le-am admirat proporțiile, soluțiile alese de meșteri și arhitecți, ancadramentele gotice sau renascentiste, pictura murală, în multe cazuri spectaculoasă (Golia), în alte locuri afumată la propriu (Galata parcă). Mănăstirile acestea sunt grele, sunt masive, zvelte în același timp, zidurile grele cer contraforți, cupolele spre care ridici capul în interior par să nu corespundă turlelor zvelte pe care le admiri în exterior. Aceste mănăstiri mai păstrează zidurile de incintă care nu sunt de formă, ci care au protejat viețile și bunurile mănăstirilor.

Privind aceste mănăstiri (la care am adăugat, pe drumul de întoarcere, senzaționala Probotă a lui Petru Rareș), am stat și am meditat la ceea ce se numește stil moldovenesc. Nu am studiat în mod particular literatura de specialitate, însă cred că stil moldovenesc fără ferestrele și portalurile gotice sau renascentiste inspirate de Transilvania sau Polonia nu există. Aș spune că în Ardeal nu există (exagerez, desigur) ferestre renascentiste atât de frumoase ca cele de la mănăstirile din Moldova. Și nici nu cred că sunt atât de departe de adevăr, având în vedere că, de multe ori, cele din Ardeal au fost înlocuite după o vreme de cele baroce sau neogotice.

În concluzie: plimbarea la pas prin Iași a meritat și o recomand. Este un oraș plin de surprize și descoperiri interesante.

PS. Nu am postat fotografii din Iași, pentru că acestea ar fi asigurat un fond vizual oricum insuficient de convingător textului, așa că rămâne la latitudinea cititorului să descopere pe cont propriu vechea Cetate de Scaun a Moldovei și apoi să recitească cele de mai sus 🙂

Imaginea de sus este preluată de pe https://commons.wikimedia.org.