Un weekend pe valea Arieșului (1)

De mai mulți ani, de când urc pe valea Arieșului, aceasta mă fascinează în mod constant și îmi repet că este unul dintre cele mai frumoase trasee rutiere (și ex-feroviare) din Transilvania. Acum mulți ani, am urcat pe acest traseu până la Roșia Montană și de câteva ori, mai recent, până la Sălciua, dar cel mai adesea până pe la Buru, de unde continuam fie spre Torockó/Râmetea și cetatea de la Colțești, fie spre Băișoara – Săvădisla – Luna. Sectorul de drum de la intersecția cu Moldoveneștiul și până la Buru este o trecătoare a cărei arhitectură de stâncă, pădure și apă repede este mai mult decât spectaculoasă și nu o poți trece cu vederea. Apoi, de la Buru în sus, peisajul se deschide un pic și continuă cu o vale destul de largă (cel mai adesea) până pe la Câmpeni. Apoi valea se închide din nou.

În urmă cu două sfârșituri de săptămână, pe o vreme de toamnă pur-și-simplu de revistă 🙂 , am urcat pe valea Arieșului cât nu am urcat niciodată, până pe la izvoare. Conform Wikipediei, Arieșul se formează la barajul Mihoiești, care primește Arieșul Mic și Arieșul Mare și are un curs de 164 km. L-am urmărit până aproape de Arieșeni.

Dar să încep cu începutul.

După ce vii pe șosea mai multe zeci de kilometri fără picior de cazare (cu excepția Sălciuei), în zona Câmpeni – Gârda de Sus spațiile de cazare explodează. Am locuit la Cotul Arieșului http://www.cabanacotulariesului.ro, care oferă casă și masă la prețuri rezonabile și la condiții decente, prin niște oameni drăguți și ospitalieri.

harta 1

De la Cotul Arieșului nu am pornit spre o țintă anume. Eventual să ne tot ducem pe Arieș în sus. Uimiți de spectacolul de stâncă, pădure ruginie și soare, am intrat în Gârda de Sus. La intersecția cea plină de pensiuni și localuri de mâncat, am luat-o la dreapta, deși intenționam să mergem tot înainte, urmând Arieșul. Dar ne-a convins sumedenia de indicatoare turistice. Iată cât de benefică este prezența lor.

La dreapta, spre Cheile Ordăncușei. Peisajul se închide, ca în bancul cu vulturul care zboară prin Marele Canion, și e sălbatic și plin de verde de la armatele de brazi și plin de mii de tonuri de ruginiu de la galben la roșu aprins de la armatele de foioase lovite de toamnă.

Drumul este de asfalt și urcă și urcă și după fiecare curbă ne așteptăm să se termine brusc, dar… Cinste Consiliului Județean Alba! Am umblat mai bine de 200 km pe drumuri de munte, vorba lui Calistrat Hogaș și nu am ieșit de pe asfalt (uneori drum de beton, dar în condiții aproape foarte bune!).

d1e3a177-b87d-41b4-8634-4129856caf075921ef87-ae97-454e-8211-4ef44b272713

060dcfa8-2607-4b4e-9e4d-c88137576e3d6df578c8-ee4e-4443-a2f4-c6934fe00df3

Urcăm. La indicatorul spre Izbucul Tăuzului facem stânga și mergem un pic pe lângă pârâul Gârda Seacă. Peisajul devine tot mai sălbatic, tot mai spectaculos. La soare este foarte cald, iar în câte o curbă se face răcoare. Muntele mustește de apă și umiditate. Este calcaros, apa trece cu ușurințe jurasice prin stâncă, formând nenumărate peșteri. Apusenii sunt munții peșterilor.

Mergem pe jos câteva sute de metri, să privim peisajul altfel decât prin parbriz. Este un privilegiu pe care îl avem doar acum (și în cele câteva dăți când coborâm), pentru că această excursie, precum și altele, le facem nu ca montaniarzii, cu rucsac în spate, ci cu mașina. Pe lângă multele dezavantaje, acest gen de excursie are avantajul că străbați distanțe mai lungi și vezi mai mult. Ne oprim lângă părău. Apa nu este rece și pare parfumată. Din când în când, curg la vale frunze uscate, căzute din armatele de foioase, care se oglindesc în apă, acolo unde aceasta curge mai leneș. La un cot al potecii pietruite (nu mai suntem pe asfalt!), stânca prezintă un gol uriaș, o peșteră cum ar veni, la baza căreia curge un pârâiaș aproape invizibil, dar probabil vinovat (măcar parțial) de formarea peșterii. Părăsim această vale aproape lipsită de oameni, dar întâlnim în drum câteva case.

5406d595-d88c-4f66-98bd-3d412231b045ce000429-e6b0-495b-a232-e5efcc657186

IaIată încă o peșteră: Poarta lui Ionele. Coborâm să căscăm gura la pronaosul săpat în stâncă. Ce forță teribilă, ce veacuri, ce milenii au trecut până când Marele Inginer a săpat această extraordinară cavitate! Trecem părăul Ordăncușei. O tanti ar vrea să vândă ceva fructe de pădure și ceva ciuperci, dar nu par prea proaspete, dar o ajutăm cu niște bani. Am chiar filosofat că pentru ea 50 de lei înseamnă cât 1000 de lei pentru orășenii de la Cluj. I-am dat cu plăcere. Nu o duc ușor oamenii de pe aici.

4fa5db00-f21a-45fe-8b80-19b08280cf8e

Nu vrem să pierdem vremea umblând cu grup de turiști prin peșteri, așa că urcăm spre intrare numai să vedem gura peșterii. Ghidul se cam plictisește, șede pe trepți la soare, intrăm în vorbă, ne povestește, punem întrebări și devine cumplit de nepoliticos să plecăm pur-și-simplu, așa că intrăm în peșteră. Nu sunt neapărat fan peșteri, dar am fost în multe, însă aceasta este specială. Prin uriașul interior de catedrală gotică pe care l-a săpat răzbătătoarea apă. Îi privești înălțimile cu admirația și respectul cu care stai în fața muncii meșterilor pietrari gotici. Nu este ultima dată când, în această excursie pe valea Arieșului, am senzația că mă aflu în fața unei catedrale. Prin peșteră duce un fel de pod metalic, ușor și non-invaziv. Aflăm că primăvara sunt câteva zile când apele, adică zăpada de pe munte se topește și ajunge în cantități mari prin stâncă până în peșteră și o inundă, dar până la nivelul podului metalic. Mai impresionează peștera prin colonia de lilieci, protejată de zgomot, lumină, turiști printr-un perete prin care liliecii pot totuși ieși să se hrănească. Câțiva se flendură pe tavanul peșterii.

Ieșim la lumină, impresionați. Nu am văzut stalactite și stalagmite, dar nava de catedrală gotică merită întru totul. Nu am făcut fotografii înăuntru, dar aici se pot vedea câteva:

http://www.arieseni-apuseni.ro/8-pesteri/51-pestera-poarta-lui-ionele (accesat octombrie 2018).

Mergem mai departe. Suntem cu ochii în peisaj, care se schimbă de la trecătoarea Cheilor Ordăncușii la platourile înalte, specifice Apusenilor. Suntem nu foarte sus, pe la vreo 1200-1300 m altitudine, însă peisajele și panoramele sunt răpitoare. Îți stă inima în loc. Prezența omului se simte pretutindeni, cătune, case izolate, pășuni, multe pășuni delimitate cu grijă. Undeva de pe un drum abrupt coboară foarte periculos trei care pline cu fân. Caii au de lucru, dar și vizitiul care trebuie să țină frâna. Nu mai știu cum se numește frâna de la car… (Piedică, șurlău).

badc86e5-2d62-4f24-8e3a-9e23a0943889

Ajungem până aproape de Horea și de frontiera județelor Alba și Cluj, când hotărâm să ne întoarcem. Vrem să revenim la Gârda continuând pe drumul pe care am urcat și care face un soi de buclă care se întoarce tot la Gârda, însă drumul este blocat de un buldozer care încarcă lemn într-un camion și pare puțin probabil ca ”manipulanții” lor să mute doi mamuți ca să treacă o mașină mică.

Un lucru m-a durut constant pe parcursul acestei minunate excursii. Prada de lemn, de pădure. Ne-am intersectat cu multe, prea multe camioane de transport lemn, încărcate până la refuz cu niște trunchiuri care până nu demult erau copaci falnici, strajă pe versanții Apusenilor. Alte zeci de joagăre și tot felul de ateliere de tăiat și mai știu eu ce operații de prelucrare a lemnului, până când acesta să ajungă încărcat în camioane. De la industria de prelucrare tradițională a lemnului de pe vremea lui Avram Iancu, de care suntem atât de mândri și pe care o proclamăm în muzee, broșuri, în manuale și tratate de istorie a românilor din Transilvania la exploatarea ”modernă” a lemnului este o diferență de la cer la pământ. Nu neg utilitatea economică și a exploatării lemnului, pentru că regiunea efectiv nu oferă prea multe alternative de subzistență. Ba da. Oferă. Turismul.

S-a gândit cineva vreodată să-i încurajeze pe moți să-și părăsească ocupația tradițională de exploatare și prelucrare a lemnului și să se reorienteze spre alte domenii de activitate? Și asta fără să plece prin Spanii, Germanii și alte străinătățuri? Turismul are un potențial aici, și nu mă refer doar la pensiuni și restaurante, ci la numeroasele activități conexe acestora. Lipsește aici o Fundație Mihai Eminescu Trust și o inimoasă doamnă Caroline Fernolend, care au schimbat într-un mod spectaculos fața Viscriului, a Saschizului și a celorlalte sate ”adoptate” cu generozitate de fundația englezească patronată de Prințul Charles.

Revenim la Gârda de Sus și de acolo continuăm pe valea Arieșului, pe urmele căruia am pornit de dimineață. Drumul se intersectează de multe ori cu podețuri în dreptul cărora se găsesc panouri indicatoare ”râul Arieș”, deși Arieșul este aici un pârâiaș. Ajungem la Arieșeni, care nu-mi place pentru că satul tradițional de acum 30 de ani a fost înghițit de o mulțime de pensiuni și hoteluri, unele de dimensiuni total nepotrivite cu locul, care compun așa-numita stațiune de schi Arieșeni, lipit de care este satul Vârtop, despre care nu-mi este clar dacă este parte a județului Alba sau a județului Bihor, care începe aici pe undeva. Nu cunosc situația administrativă, dar cred că Vârtopul este parte a stațiunii Arieșeni, cu locuri de cazare, restaurante, pârtii etc. etc. Ca multe asemenea stațiuni montane născute după 1989 într-o deplină și vinovată libertate urbanistică, Arieșeniul este un haos de construcții, care strică peisajul natural și este departe de a oferi în schimb peisajul unei stațiuni montane. Sunt dezamăgit. Mergem mai departe, deja pe drumurile județului Bihor și ne oprim într-o curbă largă, cu spațiu de parcare pentru turiștii auto dornici de panorame spectaculoase. În față ni se deschide un șir nesfârșit de munți, undeva pe-acolo trebuie să fie muntele Bihor.

De acolo revenim la bază, la Cotul Arieșului, prin Arieșeni și Gârda de Sus.

Ziua următoare, duminica, ne continuăm periplul prin Apuseni.

Reclame

6 gânduri despre &8222;Un weekend pe valea Arieșului (1)&8221;

  1. Nici nu ști pentru zona în care ați umblat cum să împarți beneficiile și dezavantajele aduse de prezența asfaltului.
    Personal, oricâte beneficii le-ar aduce oamenilor ce locuiesc în zona platoului Scărișoara, cătunul Ghețar și altele de lângă avenul Scărișoara, eu tot nu sunt de acord cu așternerea acelui covor asfaltic

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s