Un weekend pe valea Arieșului (2)

A doua zi de dimineață, părăsim primitoarea pensiune Cotul Arieșului și coborâm spre Câmpeni, intenționând să ne întoarcem la Cluj după o buclă prin Roșia Montană.

harta 2

Puțin înainte de Câmpeni întâlnim barajul de la Mihoiești, lucrare hidroenergetică care colectează debitul Arieșului Mic și al Arieșului Mare și al altor cursuri de apă din împrejurimi. A fost o surpriză plăcută, nu știam de existența acestui lac de acumulare. Nu se compară cu lacurile de la Tarnița sau Beliș, dar e măricel. Și, mai ales, pădurea cu culori de foc se reflectă într-un mod feeric în luciul apei. Este un soi de contrast între construcția hidroenergetică rece și lipsită de grație și lacul de acumulare și pădurile de pe curba amplă pe care o fac malurile sale.

a3076eff-ed4b-4f16-be9c-bffb4a7bfaad

Prima impresie despre Câmpeni este, din păcate, negativă. Cu toate acestea, ne-am învârtit un pic prin oraș și am descoperit un orășel cam împrăștiat, prăfuit și plictisit, nu cu foarte mult buget, dar în care se păstrează urmele vechiului târg de odinioară, cu câteva clădiri foarte frumoase, de pe la 1900, probabil primărie, un palat administrativ, școală, niște biserici interesante, de secol XVIII-XIX. La ieșirea spre Turda, acolo unde vechea linie ferată intersectează șoseaua, pe dreapta, oprim în dreptul podului de cale ferată, scorojit și mâncat de vremi, dar ținându-se încă bine. Este monument istoric. Imediat după ”monumentala” ”poartă de lemn” de la intrarea în oraș, pe stânga, este garată o garnitură de Mocăniță, pe locomotiva căreia însă ca depou de domiciliu este indicat nu Câmpeni sau Abrud sau Zlatna, ci Crișcior. Adică locomotiva, cel puțin, e adusă de la Crișcior, de la vreo 50 km, unde de asemenea pe vremuri a circulat o Mocăniță.

a1059da7-dd70-4d85-b7bf-88476f5bd27286b29101-6c0e-41ac-818c-bf8b8eedf07a

După ce constatăm rugina, lipsa de grijă și tona de peturi și gunoaie din jurul garniturii de tren, mergem mai departe. Nu strică să amintesc aici că de la Turda și până la Câmpeni, șoseaua care urcă pe valea Arieșului merge în paralel cu traseul vechii Mocănițe, care traversează de mai multe ori șoseaua. Au mai rămas din traseul de cale ferată terasamente, cantoane, tunele și închipuirea unei fabuloase călătorii cu trenul, la viteză mică, alături de Arieș. Mocănița așteaptă în continuare bunăvoință, interes și investiții.

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/monumentele-istorice-caii-ferate-inguste-apuseni-salbe-minunatii-ingineresti-compusa-tunel-halte-poduri-fier-1_56409df1f5eaafab2c701ca3/index.html (accesat octombrie 2018).

După Câmpeni urmează o mare intersecție și facem dreapta, în direcția Abrudului și a punctului-terminus al regiunii: Alba Iulia. Ca și pe valea Arieșului, șoseaua urcă printr-o vale destul de largă, urmând cursul râului Abrud, afluent al Arieșului.

După Cărpiniș facem stânga spre Roșia Montană. Sărmana Roșie poartă povara unei faime care a traversat veacurile și care nu s-a stins încă. Acum însă faima este dată nu de aur și de poveștile fabuloase despre ”aurul de la Roșia Montană”, ci de cuvintele cianură, decantare, subzistență și de RMGC. Aici și în toată România, ești cu ori ești împotrivă. Este cool să fii împotrivă. A fi pentru înseamnă a fi retrograd. Nu sunt neapărat pentru, dar ceea ce ar trebui să-i preocupe pe toți, atât pe cei care sunt pentru, cât și pe cei care sunt împotrivă, este sărăcia.

Urcăm spre Roșia pe un drum frumos și, cu cât te apropii, crește emoția revederii acestui orășel nelăsat în pace în ultimii 15 ani. Fără legătură cu emoțiile pro sau contra, Roșia Montană este de departe cel mai frumos orășel al Munților Apuseni. Prin peisajul natural și prin vechea structură urbană (semi-urbană) a Verespatak-ului de altădată. Prin șirul de case de mineri și târgoveți care au supraviețuit din vremea în care Hasdeu venea aici să-și caute nevastă (exagerez un pic, de dragul narațiunii). În stânga și-n dreapta, case de pe la 1880-1900, modeste atunci, modeste și acum. Iar piața în care se termină drumul este… răpitoare, așa cum am văzut-o și primele două dăți când am fost aici.

Din piața centrală, acolo unde se găsește, în continuare în stare de ruină, farmacia (sper să-mi amintesc corect) pornesc, pe la dreapta și pe la stânga, niște ulițe care urcă pe dealurile de deasupra orașului și care oferă niște peisaje urbane (nu chiar urbane…) extraordinare: drumul șerpuiește printre casele de secol XIX, aflate într-o stare destul de proastă de conservare.

20181014_125728.jpg

Și un detaliu:

20181014_125717.jpg

20181014_125632.jpg

Una din străduțe duce spre biserica unitariană, înconjurată de cimitirul acestei confesiuni. Biserica, în simplitatea specifică cultului unitarian, este în curs de consolidare. Cimitirul însă întristează o dată în plus: în mod cert, nu mai există la Roșia urmași care să curețe mormintele înaintașilor… Cred că, ajunși în pământ, înaintașii trebuie cinstiți indiferent de confesiune. Cu alte cuvinte, cred că este de datoria ortodocșilor să-i cinstească pe înaintașii lor unitarieni. Pe alte dealuri sunt biserici și cimitire romano-catolice, greco-catolice, ortodoxe, fiecare cu cimitirul ei. Îmi amintesc că la prima vizită am urcat și la biserica romano-catolică, unde am studiat cu atenție numele germane, cehești, maghiare, slovace și croate ale verespatakanilor răposați cu un secol în urmă. Mi-a plăcut teribil atunci ideea celor două ulițe care pornesc din piața centrală și urcă, parcă înțelese una cu cealaltă, spre biserica unitariană, respectiv romano-catolică și spre cimitirele acestora. Mi s-a părut un soi de logică de Europă Centrală a Roșiei Montane.

Am descoperit pe internet o veche carte poștală care răspunde, cred, cel mai bine acestui spirit. Iat-o:

Și dacă tot am apucat să caut vechi cărți poștale pe internet (din păcate, eu nu am în colecția mea cărți poștale de las Roșia Montană…), mai împărtășesc aici două piese frumoase: vechiul târg / orășel

și un peisaj industrial de pe la 1900.

Întristați, coborâm din cimitirul unitarian și ne învârtim pe ulițe, admirând casele cu pereți solizi, cu porți uneori mai impozante decât casele însele, cu curți largi, în care puteai întoarce carul. Multe case au primit tăblițe cu informații istorice. Este admirabil acest efort de documentare și informare despre istoria clădirilor, și totuși nu pot să nu remarc că la finalul fiecărui text există o frază sau o exprimare care subliniază efortul și bunăvoința RMGC de salvare, conservare etc. etc. Ne iese în drum vechea casină, care acum poartă, cu tristețe, firma optzecistă ”Bufet”, apoi școala germană și multe alte clădiri memorabile.

20181014_125911.jpg

Roșia Montană are, cred, un mare viitor. Poate și ca exploatare minieră, dar cu siguranță ca destinație turistică. Poate trebuie să fim 10% răbdători și 90% insistenți.

Părăsim Roșia cu părere de rău că am stat mult prea puțin. Locul îți oferă, chiar și așa cum este acum, destule lucruri care să te ocupe 2-3 zile…

Revenim pe drum Câmpeni – Alba Iulia. Facem la stânga. Traversăm Abrudul, care seamănă oarecum cu Câmpeniul ca aspect și ca atmosferă, parcă este (a fost) mai industrializat, cel puțin așa se vede din mașină. Intrăm în oraș și vechiul târg ne iese din nou în cale, cu o piață centrală măricică, flancată de nelipsitele clădiri administrative de pe la 1900, pe câteva case se zăresc balcoane de fier forjat cu detalii de dantelă, care au văzut și vremuri mai bune. Nu putem trece cu vederea niște Secession, ceva clădiri neo-românești interbelice și un lung șir de case modeste, de orășeni nu prea înstăriți, tot de pe la 1900. După cum spunea cineva, sărăcia conservă.

După câțiva kilometri, facem la stânga în direcția Bucium – Mogoș. Urcăm, urcăm, peisajul este cu totul altul față de peisajele de ieri (chei, defileu – platouri înalte), drumul șerpuiește pe coamele unor dealuri înalte și duce pe sub copaci parcă nu atât de ruginiți precum cei de mai sus de Câmpeni și de Gârda de Sus. Trecem prin câteva sate: Bucium Sat, Izbita, Bucium Șasa, Poieni. Drumul urcă tot mai sus, iar în jos se deschid pășuni nesfârșite, după care urmează dealuri împădurite, cu foioasele aprinse de focurile toamnei. Brazi nu se prea văd. Câte unul stingher. Cât să intre în colțul fotografiei.

9b208d0d-c133-426a-bcda-a749a08433e3

8c77abeb-02aa-44cb-a061-3b8409c868b7

6c11b907-72e6-44bb-9364-5d0bc91133d7

Se văd însă urmele sângeroase ale exploatărilor forestiere. Și drumul se strică vizibil, gropile sunt tot mai adânci și tot mai dese și, undeva înainte de Mogoș, pe o culme, ne oprim și întoarcem, cu părere de rău.

Revenim pe același traseu în direcția Câmpeniului, apoi o luăm la dreapta, spre Turda și Cluj. Căutăm un local de Doamne-ajută ca să servim un prânz târziu și până la urmă găsim în Sălciua, pe marginea drumului. Pe lângă felurile de mâncare servite (cam de 2 *), o pereche de plăcinte pe vatră aromate și cu un gust din vremurile copilăriei (5 *). De acolo, ne scoborâm, pe aceeași minunată vale a Arieșului, spre Turda. Am fost tentat ca la Buru să fac stânga, să intrăm în Cluj pe drumul Săvădislei, dar am rămas pe traseul inițial numai și numai ca să mai admir o dată strâmtoarea prin care se strecoară, fără greș, Arieșul după Buru.

Reclame

2 gânduri despre &8222;Un weekend pe valea Arieșului (2)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s