Ovidiu Pecican despre o lume care n-a fost

Ovidiu Pecican, Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești prin prima parte a secolului al XVII-lea. Polirom, 2018, 184 p.

Imagini pentru pecican polirom

Zâc vouă, den gând curat, numai frumsățe a vieții și pâne pe masă…

Blagoslovenie și sore în inemă și aripe de înger asupra capului…

De mulți ani, Ovidiu Pecican este un familiar al vechii literaturi române. Cunoaște cronistica moldovenească, îi cunoaște genealogiile, sursele, legăturile, ba şi tainele. A ”descifrat” Gesta lui Roman și Vlahata, în ultimele decenii este vocea cea mai autorizată cu privire la Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche, despre care susţine, pe bună dreptate, că, în forma în care îl cunoaștem noi astăzi, este al interpolatorilor lui, pentru că nu ni s-a păstrat nici un exemplar din textul original al cronicarului. Dar și pe interpolatori îi cunoaște bine și în urmă cu vreo 10 ani a scris o carte interesantă, rezultat al unui demers istoriografic curajos: Lumea lui Simion Dascălul (Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 1998). Între timp, a mai publicat câteva volume de descifrări și hieroglife cantemiriene. Deci este acum Ovidiu Pecican cel mai potrivit cunoscător, din tagma istoricilor, al vechii literaturi românești.

Volumul de față este rezultatul unor importante descoperiri și restituiri documentare. Editorul a descoperit un fecund material arhivistic (Arhivele Statului, Fond Turanu, pachetul de documente familiale Moșoniu-Apăvăloaie, cf. p. 9) cuprinzând scrisori particulare ale unor moldoveni, în general din lumea boierească, a micii boierimi, a cărturărimii laice și din rândul mănăstirilor (un fel de lume a lui Simion Dascălul), material arhivistic pe care îl pune la dispoziția publicului într-o ediție științifică. Ovidiu Pecican îşi explică demersul de editor riguros într-o Notă a editorului (p. 5-7) și prin nota de la p. 9.

-//-

Așa ar trebui să înceapă prezentarea unei cărți științifice, a unei ediții de documente de felul scrisorilor descoperite de Ovidiu Pecican. În realitate, editorul este autor, care este un istoric căruia îi place să se joace – și o afirm cu toată seriozitatea și fără nici o urmă de lipsă de respect, dimpotrivă! – Ovidiu Pecican a construit o ”ediție” de materiale epistolare care, hai să o spun odată, sunt propria sa creație. Adică el, cu instrumentele sale de istoric, cu cunoașterea universului social, cultural și lexical al Moldovei secolului al XVII-lea (iarăși, a lumii lui Simion Dascălul!) și nu în ultimul rând cu talentul și experiența romancierului, a compus un număr de 92 de scrisori ale unor personaje anonime și inventate.

Nu toată lumea, nu toți istoricii vor gusta acest gen de ”joacă” pe care îl practică Ovidiu Pecican. Istoricii, printre care își permite să se numere și autorul rândurilor de față, sunt oameni serioși în idei și în scris și mai puțin predispuși la joacă. Dar genul acesta de lejeritate și abordare sprințară pe care îl practică Ovidiu Pecican mi-a plăcut întotdeauna. Să mă explic: nu este vorba de superficialitate, nu este vorba de renunțarea la rigorile meseriei, ci este vorba de o lejeritate a întrebărilor pe care le pui surselor și o ușurință a ipotezelor. A practicat acest sport chiar și Nicolae Iorga și nu mulți alții din istoriografia românească… Un clasic ar fi Bogdan Petriceicu Hasdeu, de care Ovidiu Pecican nu este străin…

Dar ”joaca” de aici a istoricului este un roman, este o operă de ficțiune al cărei autor principal este romancierul și abia apoi istoricul. Nu știu dacă autorul a încercat, așa cum arăta un exeget, să ofere (cu instrumentele romancierului, subliniez eu!) o literatură epistolară a secolului al XVII-lea sau pur-și-simplu s-a jucat pe un teren care îi era extrem de familiar.

Actorii romanului Lumea care n-a fost provin, așa cum arătam mai sus, din rândurile boierimii (de la marea boierime la boiernași de țară) și ale clerului, sunt tot felul de dregători, ba și un domn și un pretendent la domnie. Și multe boieroaice. Toți acești autori de scrisori din secolul al XVII-lea din Moldova sunt oameni obișnuiți, cu probleme obișnuite. Îi unește cunoașterea scrisului și a cititului, îi unesc rudenii și solidarități sociale. Sunt oameni obișnuiți, care fac tot ceea ce fac oamenii obișnuiți în oricare alt secol și în oricare alt colț al lumii. Își cântă liubovul (dragostea), se laudă cu fapte de arme, promit cadouri, se ceartă, se duc la pescuit, se îmbată și mănâncă până la indigestii crunte, se amenință, se omoară, își transmit salutări și politețuri.

Îi mai unește ceva: dulșea limbă muldovenească, pe care autorul a reconstituit-o (creat-o?) în mod magistral și umorul și spiritul ludic al lui Ovidiu Pecican care, de când îl cunosc, de peste două decenii, nu încetează să glumească și să râdă. De multe ori, făcut comod cu cartea în brațe, am fost obligat 🙂 să râd până m-au durut foalele 🙂 la unele din mărturisirile rostite cu maximă seriozitate și candoare de autorii epistolelor. Unii şi-au văzut cămaşa specială, primită pasă-mi-te de la regele Poloniei, îmbrăcată pe un alt bărbat şi îi cer nevestei socoteală, care nevastă le reproșează că ar trebui mai bine să vină pe-acasă decât să se îngrijoreze de cămașa primită: Ca și cum n-ași ști io oare de la ce muiare fără de nicio triabă ai căpătat tu cămeșa aceia (p. 105). Alții, povestește Gugiuc, au mers la pescuit acolo unde (…) mrenile dau năvală la undiță (…) cu gândul de-a da mrenile prinsă prin focu spre bună înfulecare (p. 90), dar sunt distrași de o șatră de țigani peste care, când (…) să-i înveațe să mai tulbure undeli noastre, apare o ceată de tătari pe care bravii moldoveni îi atacă și pe unii îi și răpun. La finalul epistolei, aflăm că pește n-au mai mâncat, dar ceva tot s-a lipit de ei, anume pirandele. Într-o altă epistolă aflăm despre un negustor care vine cu mărfuri de la Liov și se teme pentru siguranța carelor cu mărfuri. Și mai vin cu piei neargăsite cari put, cum știi, de la mare lărgime și alungă cu vomituri pre oricine să apropiie, care lucru bun iaste, că poate scăpăm cu viiață (p. 94). Un Odobei îi mărturisește, spășit, fratelui său, că i-a pierdut jungherul păstrat din tată în fiu (furat din cortul sultanului atunci când acesta (…) au dat de pământu cu Petru Vodă Rareș): în toiul unei lupte, l-a înfipt în spatele unui dușman care (…) s-a tot dus cu el, împleticindu-se, că nu l-am nemerit bine cât să-l umor (p. 98). Asemenea exemple sunt nenumărate.

Dacă este acesta un roman postmodern nu știu. Nu-mi este foarte clar nici de ce în subtitlul cărții se află cuvântul ”roman”. Poate de aceea este postmodern pentru că este roman. Roman-neroman, este o excelentă literatură epistolară, așa cum sper că am convins prin rândurile de mai sus.

La final, câteva mărturisiri personale.

Primo. În ultimii ani, urmărind producția de literatură, mai ales de roman, a Clujului, am avut plăcerea să descopăr în jurul meu câțiva autori care m-au entuziasmat (atât romanele, cât și autorii!). Sunt cu toții universitari, unii mi-au fost profesori şi/sau suntem colegi la Facultatea de Istorie și Filosofie sau la alte facultăţi prietene sau sunt originați din această facultate sau profesori asociați. Ovidiu Pecican este unul dintre ei, împreună cu doamna profesoară Marta Petreu, cu Florina Iliș și Ligia Ruscu. Frecventarea aceleiași lumi universitar-literar-istorice împreună cu ei mă onorează nespus.

Secundo. În urmă cu ani, Ovidiu Pecican a ţinut la Facultatea de Istorie și Filosofie un curs studenţilor care se specializau în istorie medievală; eu am făcut acest curs în anul IV, cred şi pot mărturisi că a fost unul dintre cele mai utile şi mai stimulatoare cursuri de specialitate audiate. A fost un curs care îi învăţa pe cei care voiau să devină într-adevăr istorici, să-şi pună întrebări dincolo de cele comune, să se întrebe ce este în spatele documentului istoric, ce este cu autorii documentelor, de ce şi cum scriu aceştia. Care este universul lor, ce probleme au, ce întrebări îşi pun. Formaţia mea de istoric datoreşte mult acestui curs. Şi, coincidenţă sau nu (sau e o conspiraţie?), în aceste zile urmează să apară o carte care are o legătură strânsă cu cursul pomenit mai sus. Cartea este o monografie a unui mare istoric francez şi apare sub îngrijirea şi tălmăcirea lui Ovidiu Pecican: Bernard Guenée, Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval (Polirom, 2019). Coincidență sau nu, între Lumea care n-a fost și cartea lui Bernard Guenée există o importantă legătură.

 

Reclame

2 gânduri despre &8222;Ovidiu Pecican despre o lume care n-a fost&8221;

  1. Chiar și inventate, aceste scrisori par să redea spiritul epocii și reconstituie o imagine posibilă, ușor de asimilat mai ales de către „profani” . Nu pot să nu mă întreb ce ar fi însemnat pentru istorie și pentru literatură dacă astfel de epistole chiar ar fi fost descoperite. Am reținut și autorul!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Dacă asemenea epistole ar fi descoperite (poate că vor fi!), ar fi, desigur, mină de aur pentru istorici și istorici ai limbii române. S-au păstrat asemenea scrisori, dar de prin sec. XVIII-XIX și sunt la fel de savuroase ca și cele compuse de Ovidiu Pecican! Mulțumesc pentru lectură!

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s