Vezi și partea I: https://peregristorii.wordpress.com/2019/07/13/strabatand-austria-in-diagonala-de-doua-ori-1-sopron-passau/
A doua parte a călătoriei s-a desfășurat efectiv pe valea Dunării. Am urmat Marele Fluviu circa 230 km, dar distanța parcursă a fost, cultural vorbind, mult mai mare decât cea strict kilometrică.
Nu pot să trec cu vederea că Dunărea este fluviul meu preferat și că aproape sunt trist că nu curge prin Transilvania. Sigur, curg din Transilvania o grămadă de alte râuri care se duc în Dunăre, unde întâlnesc apele atâtor și atâtor râuri. Inclusiv ale Innului, despre care scriam în prima parte a acestei relatări de călătorie că este singurul râu care izvorăște din Alpii Elveției și care se varsă, prin Dunăre, în Marea Neagră.
Până acum, am văzut și trecut Dunărea prin mai multe țări: în Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria. Mai am câteva …
Dar din punct de vedere a peisajului și a frumuseții locurilor traversate de Dunăre, cred că trei tronsoane domină de la distanță: tronsonul germano-austriac de la Ulm și Regensburg prin Passau, Linz, Melk și Krems an der Donau (mai ales zona ”Wachau”), cel slovaco-maghiar (de la Devín și Bratislava la Esztergom, Vác – Visegrád în Ungaria, respectiv tronsonul sârbo-românesc (”Cazanele”). Dar, indiferent de cât de frumos sau cât de banal este peisajul, de fiecare dată salut Dunărea atunci când o traversez.
Dar la drum! Dinspre Passau, de la pensiunea din Erlau unde am dormit, am pornit pe malul stâng al fluviului dar, la un moment dat, am făcut o buclă prin regiunea rurală din sudul Bavariei, unde am admirat sate banale, cu multe clădiri gospodărești (ferme, grajduri, hale de producție). Pe multe dintre aceste clădiri – panouri solare. Și nu puține. Pe pășuni pășteau vaci. Peisajul nu era chiar ca-n ”Heidi”, dar era frumos de privit.
Satele sunt banale, dar extrem de curate, iar în centru poți admira o mică piață, unde ai un monument, o fântână, o alimentară, o tutungerie.
Pe nesimțite treci (înapoi) în Austria și singurul indiciu în acest sens este tabla cu stema de stat și inscripția ” Republik Österreich”. Satele sunt aceleași, peisajul de asemenea. Lângă Altenfelden am vizitat un parc de animale, destul de întins dar cu o varietate de animale nu chiar atât de mare cum părea. http://tierpark-altenfelden.at/ Dar e spațios, e verde, e curat, e un loc perfect de petrecut o jumătate de zi cu copiii. De curiozitate, punguța de hârtie cu hrană pentru animale (porumb boabe) costă 2 euro, la parcul de animale de lângă Cluj vreo 4 lei parcă… Cel mai frumos loc din parcul de animale a fost așa-numita ”casă a peștilor”, unde puteai să cobori sub nivelul apei și să privești peștii. O idee atât de simplă!
Ne reluăm drumul spre Dunăre, pe care o reîntâlnim undeva înainte de Linz. Dar a rămas nestrăbătut tronsonul de după Passau prin Engelhartszell an der Donau, Schlögen și Feldkirchen an der Donau, care rămâne pe data viitoare. Am văzut și citit lucruri frumoase despre acele locuri. Trecem prin Linzul pe care mi-l aminteam parcă mai mic…, străbatem o lungă zonă industrială și continuăm pe malul stâng al Dunării. Pauză de benzină și de mâncare la Mauthausen, localitatea cu nume sinistru. Nici nu se pune problema nici măcar să căutăm din priviri lagărul de concentrare.
Dar Dunărea e frumoasă, este largă, surprinzător de largă.
Căutăm un loc liniștit unde să mâncăm, rătăcim fără stres vreo 5 km și ajungem din întâmplare în Au an der Donau, unde descoperim, în mijlocul satului, un parc frumos, cu verdeață, un tău cu lebede și rațe. Satul este apărat de Dunăre printr-un dig destul de înalt, ceea ce amintește de deloc puținele inundații catastrofale pe care frumoasa și albastra Dunăre este în stare să le producă uneori…
Ceea ce te entuziasmează în Austria este că pretutindeni vezi, simți, te poți folosi de infrastructura turistică. Asta înseamnă drumuri (de la autostrăzi și căi ferate la Bundesstrassen și drumuri locale, inclusiv mii de km de ciclotrasee), centre de informare turistică (care nu sunt închise, ca la noi!), refugii și parcări, hărți și indicatoare turistice pe teren, panouri cu informații istorice și turistice, posibilități de cazare, masă, camping, tot ce-și poate dori un turist obișnuit care vrea să se bucure de o anumită regiune. Inclusiv în acest sat anonim – Au an der Donau – ai această infrastructură și te poți servi de ea.
Pornim mai departe. Intrăm, încet-încet, în zona-cult a cursului Dunării, celebra regiune Wachau. Peste tot ești atenționat despre acest lucru, ca și despre ”Nibelungebweg”.
Aici, Dunărea, vița-de-vie și Nibelungii sunt branduri locale, care fac această regiune celebră și aduc turiști de toate felurile, de la tineri cu rucsac în spate și bicicliști pătimași până la perechi care parchează caravane scumpe în campinguri. Totul este aici o uriașă, insistentă dar nu agresivă industrie turistică. Eroul principal este Dunărea, care curge kilometri buni prin defilee spectaculoase, iar șoferului îi este tare greu să fie atent la șosea, în condițiile în care în fiecare secundă ai ceva spectaculos de văzut: peisaje cu culmi împădurite, sate cochete și prospere, dealuri acoperite până la refuz cu viță de vie. Am uitat să precizez că pe ambele maluri ale fluviului sunt șosele și trasee pentru bicicliști.
Cel mai frumos moment al zilei este unul de o simplitate… ieșită din comun. Oprim într-o parcare pe malul Dunării, scoatem scaune de camping și ne așezăm cu ochii la Dunăre. Și stăm… și stăm. Și nu-ți mai vine să pleci de acolo.
O altă oprire la Persenbeug – Gottsdorf, unde traversăm – deși nu era necesar – Dunărea pe barajul unui mare lac de acumulare. Este vorba de hidrocentrala de la Ybbs an der Donau. Revenind la Persenbeug, constatăm că, evident, pe o stâncă, se ițește un turn de biserică și o reședință poate renascentistă sau mai recentă, dar parcăm nu departe și ne întoarcem pe baraj, unde admirăm o ecluză dublă, care lucrează de zor.
Uriașul bazin se umple cu apă cu o viteză de neimaginat, mult mai repede (păstrând proporțiile) decât umpli, acasă, cu apă o vană…
Ecluzele sunt printre cele mai spectaculoase invenții pe care le-a făcut omul în secolul al XVIII-lea, evident nu atât de spectaculoase ca și motorul cu abur, dar totuși… Revoluția industrială din Anglia, cu sutele de kilometri de canale care au premers căile ferate, nu poate fi înțeleasă fără ecluze… Pentru cine nu le cunoaște, câteva informații elementare: https://en.wikipedia.org/wiki/Lock_(water_navigation)
Ne continuăm drumul prin landscape-ul Dunării. Satele ”mahlerisch” (cuvânt nemțesc care înseamnă exact ceea ce vedem aici) se succed unul după altul, sunt curate, largi, primitoare, peste tot localuri unde te poți opri pentru o gustare, un pahar de vin. Este valea austriacă a Loarei aici. Aici este la ea acasă minunata invenție austriacă numită ”Heuriger”, un soi de restaurant țărănesc despre care se spune că a fost autorizat în vremea ”bunului împărat” Iosif al II-lea (fie-i cinstită memoria – și din acest punct de vedere!), care a permis țăranilor să-și comercializeze produsele obținute în gospodărie. La început a fost vinul…, apoi au urmat și produsele alimentare. Periferiile Vienei sunt pline de asemenea ”Heuriger”, care nu mai sunt populate doar toamna, la strânsul recoltei, ci tot timpul anului. Turiștii citesc despre ele în ghidurile turistice și se înghesuie. La fel și localnicii le frecventează. Nu sunt prețuri de ”împinge-tava”, dar nici nu este scump. Este vorba nu numai despre vin (must) și mâncare, ci despre o anumită cultură. https://de.wikipedia.org/wiki/Heuriger
Ne îndreptăm spre Melk. Rămânem pe malul stâng, iar la Emmersdorf traversăm din nou Dunărea, în timp ce impozanta siluetă a Melkului ne salută de pe malul celălalt. Pe podul de la Emmersdorf am trecut în sens invers, pe jos, cu vreo 25 de ani în urmă, când am vizitat mănăstirea și apoi din Emmersdorf am luat un tren personal în direcția Vienei, tren în care am fugit tot timpul de la un geam la altul, din stânga în dreapta și din dreapta în stânga, admirând peisajul dunărean.
Dar la Melk este ora închiderii, în uriașa parcare din fața mănăstirii mai sunt doar câteva autocare. Intrăm doar până în curtea interioară și ne hotărâm că mâine revenim, pentru un tur complet. Va fi a patra – a cincea oară? Merită, e un loc special.
Ne continuăm drumul pe malul stâng al Dunării, în direcția Stein și Krems an der Donau, cele două orașe-surori, despărțite parcă de un râuleț. De la Melk încoace, sarabanda satelor și a peisajelor ”made in Wachau” a explodat… Ne întoarcem mâine…
În Krems și Stein nu ne oprim, de data asta dăm prioritate orășelelor și peisajelor rural-dunărene. Dar de revenit, cu siguranță vom reveni!
Krems an der Donau…
(Primele fotografii îmi aparțin, ultimele trei imagini sunt preluate de pe https://de.wikipedia.org/wiki/Krems_an_der_Donau)
Traversăm Dunărea la Krems (pare mărișor orașul, dar are un pic peste 20.000 de locuitori) pe marele pod de fier forjat, construit de nimeni altul decât de Gustave Eiffel. Așa mi s-a spus, când l-am traversat prima dată, cu mulți ani în urmă, dar acum nu mai găsesc referințe despre asta…
Mâine, ”Wachau” la pas mărunt!
Pagina mea de lecturi, călătorii, reportaje, istorii 
Minunat!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană