Ismail Kadare, Firmanul orb. Cinci povestiri

Ismail Kadare, Firmanul orb. Traducere de Marius Dobrescu. Humanitas, 2017, 227 p.

Ismail Kadare nu încetează să mă uimească. Indiferent că scrie despre un asediu, despre legea tradițională kanun sau despre filaje organizate de Securitatea albaneză (Sigurimi), despre familii tradiționale albaneze, cu regulile lor de fier… Este în scrierile lui Kadare (indiferent că este vorba de romane sau de povestiri) un soi de duioșie și simpatie cu care scrie, oricât ar fi de crunte subiectele despre care scrie.

În acest volum sunt publicate cinci povestiri, fiecare fiind o capodoperă. Biserica Sfânta Sofia vorbește despre un arhitect pus de Mehmed al II-lea să ”decoreze” Sfânta Sofia la scurt timp după cucerirea Constantinopolului. Ca-n legendele balcanice, oricât ar picta oamenii arhitectului figurile sfinților de pe pereți și de pe cupole, aceștia nu se lasă acoperiți cu vopsea, iar chipurile lor ies din nou la lumină.

În Firmanul orb, povestirea care dă titlul volumului, este vorba despre campania de pedepsire organizată de otomani (într-o epocă istorică nu foarte clar precizată) a celor care se fac vinovați de deochi, pedeapsa fiind scoaterea ochilor. Kadare a știut să exprime foarte precis, cu mijloacele scriitorului, atmosfera de teroare și absurditățile represiunii. Firmanul stipulează în detaliu cele necesare punerii în aplicare a pedepsei: organizarea unei instituții speciale – orboficiu – cu filiale, cele cinci metode ”oficiale” de orbire a vinovaților: bizantino-venețiană, tibetană, metoda locală, romano-cartagineză și europeană, dar și acordarea unor despăgubiri financiare persoanelor pedepsite. Aplicarea firmanului de baza pe demascări, scrisori anonime, frică.

Să mai spun că Firmanul orb a fost scris în anul 1984, în Albania lui Enver Hodxa. Nu cred că Kadare s-a putut gândi o clipă să propună spre publicare în acele vremuri această povestire (care a apărut în anul 1991), care este profund ”subversivă” și ale cărei referiri la regimurile totalitare și la represiune nu sunt aluzii, ci sunt exprimate foarte direct.

Furtul somnului imperial povestește despre furtul din Palatul viselor (subiect al unui roman separat) al visului bunicului sultanului care domnește în Imperiul Otoman. Chiar dacă subiectul pare straniu, dar nevinovat, tot despre represiune, urmăriri, dosare este vorba…

Dar cel mai mult mi-a plăcut Neamul Hankonaților. Povestirea este o dublă cronică: a unei familii albaneze nou-venită în orașul Gjirokastër, respectiv cronică a Imperiului Otoman pe vreo trei secole, din secolul al XVIII-lea până la Independența Albaniei. Aici se simte din nou duioșia cu care Ismail Kadare scrie despre o familie apărută de niciunde, de undeva de la munte și naturalizată în oraș și care se dezvoltă pe măsură ce trec anii. Gradul de naturalizare se măsoară, din generație în generație, în funcție de numărul de morți pe care familia îi îngroapă în cimitirul local. Iar istoria și prosperitatea familiei Hankonaților se măsoară prin casa pe care aceștia o construiesc și o tot măresc, dezvoltă, repară, lasă să se prăbușească și din nou repară și dezvoltă. Și aici se simt influențe dinspre un alt roman pe care l-am citit și care mi-a plăcut (și pe care acum trebuie să-l recitesc…): Cronică în piatră.

Lectură plăcută!