Aseară am participat la Centrul de Interes din Cluj, în spatele Gării, la o masă rotundă prilejuită de vernisajul unei expoziții aflată undeva între artă – arhitectură – urbanism.
https://www.facebook.com/photo?fbid=710779577732948&set=pcb.710791244398448
Expoziția este una de retrospectivă a proiectelor de revitalizare urbană ale unui reputat urbanist belgian, Marcel Smets, care din păcate nu a putut fi prezent la Cluj.
Masa rotundă l-a pus în prim-plan pe urbanistul belgian (prezent prin Zoom sau Skype) și pe câțiva specialiști arhitecți clujeni, împreună cu doamna urbanistă Daniela Pennini din Italia (Franța), alături de curatorii expoziției.
Spațiile Centrului de Interes – la etajul IV al unei foste fabrici din spatele Gării, din fericire scăpată de furia demolărilor cu scop imobiliar – sunt spectaculoase, interesante și generoase, sunt perfecte pentru acest tip de evenimente și expoziții. Alegerea organizatorilor pentru acest spațiu este lăudabilă.
Mai mult decât atât, organizarea evenimentului în spațiile unei foste fabrici este ea însăși o invitație la reflecție asupra patrimoniului nostru industrial.
Materialele expuse (numeroase schițe, planuri, proiecte, cu explicații nu foarte lungi, dar elocvente) sunt spectaculoase. Ai putut admira modul în care și-au schimbat fața poate nu orașe întregi, dar părți întregi de orașe sub ”planșeta” urbanistului Marcel Smets, cu rezultate uluitoare. Cred că toți cei care au vizitat expoziția și-au pus, la fel ca și mine, același set de întrebări din categoria ”de ce acolo se poate, la noi nu?”
Vorbitorii (pe câțiva îi cunosc și m-am bucurat să-i revăd și să-i ascult) au fost specialiști și au vorbit cu multă competență despre provocările la care este supus patrimoniul industrial de pretutindeni (proiectele de revitalizare urbană ale specialistului belgian expozant erau din Belgia, Portugalia, parcă și Olanda), despre contextualizare, revitalizare etc., dar într-o oră și câteva minute, cât a durat masa rotundă, o singură dată s-a pronunțat cuvântul Istorie. L-a folosit doamna urbanistă Daniela Pennini. În rest, nici o singură utilizare a acestui cuvânt care ne fascinează și în jurul căruia ni se învârte viața, nu doar a noastră a istoricilor, ci și a altor categorii profesionale și a publicului larg în general.
Ceea ce încerc să spun aici nu este vreo vanitate, Doamne ferește și nici nu sunt nemulțumit că istoricii nu au fost invitați (evenimentul a fost foarte reușit!), ci e o constatare amară. Din discuțiile profesionale ale arhitecților și urbaniștilor Istoria nu face parte. Nu constat acum prima dată acest lucru, dar acum parcă a fost mai necesar să se spună o vorbă bună despre Istorie. De ce?
Pentru că fără Istorie nu este Arhitectură și Urbanism. Aceste două științe nu plutesc într-un abstract, ci își datorează ”obiectul muncii” Istoriei. Ele nu își pot înțelege propriul ”obiect al muncii” fără un context istoric, fără o privire asupra trecutului în care clădirea, parcela, strada, cartierul, orașul de care se ocupă au luat naștere, au trăit, s-au dezvoltat sau chiar au și murit (vezi numeroasele amintiri care ne-au rămas de pe urma unor situri industriale de mult făcute praf). Oricât de mic ar fi proiectul de restaurare a unei case vechi (chiar și din anii 1960), arhitectul trebuie să-și pună întrebarea elementară: cum a arătat casa aceea atunci când a fost construită? Adică… să facă o minimă documentare istorică.
Din păcate, de-a lungul anilor am văzut multe, prea multe exemple de eșecuri lamentabile în domeniul reabilitărilor, restaurărilor, chiar și numai a documentărilor care s-au făcut fără participarea istoricilor. Oricând pot aduce multe exemple dureroase chiar și pentru mine, ca istoric. Alte exemple sunt de-a dreptul hilare. Poate ar merita povestite cândva.
Desigur, relația Istorie – Arhitectură – Urbanism nu este unilaterală, dimpotrivă, la fel de mult are și Istoria nevoie de Arhitectură și Urbanism, pentru că cu ajutorul lor istoricii încearcă să-și explice viața oamenilor în relație intimă cu locurile în care ei au locuit, în relație cu locuințele pe care și le-au ridicat, cu căile de comunicații pe care au circulat, cu așezările rurale sau urbane care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
Patrimoniului industrial, care este o Cenușăreasă în România și la Cluj, i-a fost dedicat un eveniment foarte reușit, de-a dreptul spectaculos (și care a întrunit un public nesperat de numeros!). Lumea universitară, din care s-a născut proiectul expoziției, dar și lumea celor care trudesc pe ogoarele arhitecturii și urbanismului, au nevoie de colaborarea tuturor categoriilor profesionale care și-ar putea aduce contribuția. Nu de alta, dar este vorba de un domeniu frumos, spectaculos și care moare sub ochii noștri. Poate că împreună, arhitecți + urbaniști + istorici, putem face mai mult și mai bine.
xxxxx
(Fotografiile de mai jos prezintă situl industrial de la Ostrava, Republica Cehă, un excelent exemplu de bune practici în privința conservării și valorificării patrimoniului industriac. Foto septembie 2022).
Vezi și
Pagina mea de lecturi, călătorii, reportaje, istorii 
Parte din explicații sunt și sechelele unei educații care încuraja dezicerea de trecut, dar nu putem apela la nesfârșit la scuza asta. Cred că mai degrabă lipsesc viziunea, creativitatea și seriozitatea din planurile de urbanism și de aceea aceste clădiri devin prăzi imobiliare sigure. Sper să nu ne trezim prea târziu! Interesant subiect! 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, interesant subiect și, de la un punct încolo, dureros. Situația patrimoniului industrial.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Dacă nu a venit tov. Boc să asculte „ideile specialiștilor”, cum se pronunță domnia sa abia la spartul târgului, discuția a fost de importanță strict teoretică. Începând din clădirea în care a avut loc evenimentul (de pe fosta platformă Tehnofrig), continuând cu Armătura și, imediat, și Carbochim – sunt cel puțin 3 situri industriale care vor dispărea complet, aproape fără urme, unul după altul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană