În drum spre țara sașilor, am oprit să luăm benzină de la Petrom, la ieșirea din Iernut. Cineva din mașină zice de castelul Rákóczi de la Iernut. Îl găsim pe Google Maps, pentru că, desigur, monumentul nu este semnalizat prin nimic. Înotăm prin bălării și suntem în fața lui.
La prima vedere, ne aflăm în fața unuia din zecile de castele din Transilvania, martore ale trecerii implacabile ale Istoriei și, în același timp, supraviețuitoare, cu greu, ale acesteia. Nu mai știu câte castele transilvane am văzut de-a lungul timpului și imaginea pe care o ai în față este de cele mai multe ori cea pe care o am în față și acum: bălării, delăsare, ruină.
Castelul este atestat documentar prin secolul al XVI-lea, dar este posibil ca pe acel loc să fi funcționat, așa cum și în multe alte cazuri, o curie nobiliară mai veche. De-a lungul timpului, a fost stăpânit succesiv de câteva dintre marile familii aristocratice transilvănene, de la familia Bogáthi la familiile Kornis, Bethlen, Apafi, Rákóczi, Haller. De aici și numele pe care îl primește de-a lungul timpului castelul, dar azi fiind cunoscut ca și castelul Rákóczi din Iernut. Forma și planul actual provin din epoca în care această familie, mai precis însuși Gheorghe Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei de la jumătatea veacului al XVII-lea, a fost proprietarul castelului. Pe internet circulă o legendă care dă bine în articolele de presă, cum că pe la finele veacului XIX castelul este pierdut la cărți de către proprietarul de atunci… Este o informație care pe mine nu mă interesează neapărat… La începutul secolului XX, castelul este cumpărat de Statusul Romano-Catolic. După 1948 a fost, desigur, naționalizat și a primit mai multe destinații. La un moment dat a fost folosit de către CAP-ul local (ne-a spus o doamnă din sat), apoi a devenit, probabil în ultimele decenii ale regimului comunist (?), liceu industrial, perioadă în care aceeași doamnă ne-a vorbit cu entuziasm despre câte se făceau acolo, despre culturile agricole ale liceului etc. În urmă cu ceva ani, castelul a fost retrocedat Bisericii Romano-Catolice și arată deocamdată într-o stare dezastruoasă, care nu face cinste proprietarului. Acum câțiva ani, castelul a mai și trecut printr-un incendiu. Trebuie recunoscut că unele porțiuni ale acoperișului, cele devastate de incendiu, au fost reparate, deci cel puțin prin acoperiș nu plouă, dar starea generală a castelului este sub orice critică.
Castelul apare pe ridicarea topografică iosefină din anii 1769-1773:
Captură de pe https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cb/Josephinische_Landaufnahme_pg141.jpg (accesat iulie 2020)
Cam așa arăta castelul în ”vremurile bune”…, probabil pe la jumătatea / a doua jumătate a secolului XX.
Cam așa arată acum…
Edificiul are două nivele și păstrează numeroase elemente din forma sa din secolele anterioare. Are o formă patrulateră, cu patru bastioane de colț, la unele se mai pot zări, de către cunoscători, elemente de pe vremea când acestea aveau funcțiuni de apărare.
Intrarea se face prin bălării, pe un perete stă uitată o cameră de supraveghere cu cablul smuls. În interior se văd, peste tot, urmele unei instituții de stat, școlare: clase, băi, vestiare. Este un decor care amintește de scenele din ”Pistruiatul”, din școala de corecție (scenele au fost filmate la un conac din Mănești, jud. Prahova).
S-au făcut numeroase intervenții asupra clădirii originale, unele sunt mai vechi, altele datează din secolul XX. O plimbare prin gunoaie și moloz poate fi instructivă: unele uși păstrează încă forme Renaștere, chiar portaluri cu inscripții săpate în piatră, într-o ”sală de clasă” se păstrează urmele unui vechi șemineu. Ruina nu este doar rodul delăsării, ci și al furtului: în nici o încăpere nu mai există podeaua, aceasta fiind smulsă sistematic, începere cu încăpere…
Și curtea interioară, care nu este mare, dar îți poți închipui că a fost una dintre părțile cele mai spectaculoase și mai frumoase ale castelului. Pe unele laturi este înconjurată cu o galerie acoperită, foarte frumoasă. Din curte se poate coborî în pivnițe.
Castelul de la Iernut avea un întreg domeniu, pe care putem doar să ni-l imaginăm. În fața castelului trebuie să fi existat un parc, după moda englezească sau franțuzească… Accesul spre castel se face pe o alee la începutul căreia se mai păstrează, grav avariat și asediat de bălării și nepăsare, un turn masiv, carosabil, ridicat cel mai probabil cu scop de reprezentare.
O imagine mai veche, preluată de pe Wikiwand, care ne lasă să înțelegem cât de frumos ar putea arăta castelul încadrat în peisaj cu malul Mureșului, dacă ar fi îngrijit și pus în valoare…
Ce ar fi de spus? Castelul de la Iernut este unul din sutele de monumente istorice ale Transilvaniei de care statul, proprietarii, istoricii și istoricii de artă, arhitecții și iubitorii de monumente istorice, nu în ultimul rând autoritățile locale ar trebui să le vadă și să le protejeze, fiecare cu instrumentele pe care le au la dispoziție. Dacă nu o vor face/dacă nu o vom face, dacă ridicăm în continuare din umeri, aceste monumente vor deveni una cu pământul.
Pagina mea de lecturi, călătorii, reportaje, istorii 
