Jurnalul unui țăran de la Dunăre (Vintilă Horia)

Vintilă Horia (1915-1992) este un scriitor român care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în exil. În tinerețea petrecută la București a frecventat cercuri și a publicat în periodice de dreapta și extremă-dreapta (legionare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ocupat funcții în diplomație la Roma și Viena, în urma loviturii de la 23 august 1944 a fost internat în lagăre germane (România devenind inamică a Germaniei), apoi traversează o perioadă de peregrinări (Italia, Argentina, Spania, Franța). Ultimele decenii din viață le-a trăit în Spania, unde a activat ca scriitor, jurnalist și realizator de filme documentare.

Am făcut această scurtă introducere biografică pentru că am considerat necesar a spune câteva cuvinte – și într-un mod cât mai neutru – despre Vintilă Horia, mai ales că în ultimii cinci ani s-au stârnit mai multe controverse în ceea ce-l privește. Întrebarea fundamentală este: a fost Vintilă Horia sau nu un scriitor legionar și fascist? Nu voi răspunde aici la întrebare pentru că nu sunt competent și nici nu e locul. Dar trimit la câteva articole dedicate subiectului:

https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/cazul-vintila-horia-criminal-de-razboi-1682066.html

https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/dezbatere-cazul-vintila-horia-si-memoria-1686045.html

https://www.contributors.ro/iiccmer-centenarul-vintila-horia-%C8%99i-apologia-fascismului-diversitate-igienica-sau-confuzie-organizata/

L-am descoperit pe Vintilă Horia imediat după 1990, când i-au apărut câteva romane scrise în exil. Era perioada marilor editări/reeditări (Eliade, Cioran, Noica, Ionescu, Țuțea și alții), o perioadă de entuziasm, prea timpurie pentru a pune în discuție, cu seriozitate, viața și opera respectivilor scriitori și mai ales umbrele lor. Printre acești scriitori l-am descoperit pe Vintilă Horia, iar de romanul său Dumnezeu s-a născut în exil (Craiova, Ed. Europa, 1990) îmi amintesc cu plăcere, ca de o lectură-revelație.

Dar aici vreau să scriu despre jurnalul său intitulat Jurnalul unui țăran de la Dunăre (Traducere de Doina Jela. Bucureşti, Ed. Vremea, 2016, 253 p.), care cuprinde însemnări din anii 1964-1965 și care a fost publicat întâi în limba franceză, la Paris în anul 1966. Am ales să citesc această carte de curiozitate. În primul rând autorul, care nu-mi este străin, iar apoi chiar calitatea acestuia de exilat. Mi-am închipuit, luând în mână cartea, că va fi jurnalul unui scriitor și om de cultură român din exil dedicat, integral, calității sale de exilat și plângerii pe marginea exilului. Nu a fost așa, căci am descoperit un autor complex care, dincolo de calitatea presupusă în rândurile de mai sus, și-a trăit viața în Spania (și câteva luni în Franța) alături de familia sa, a scris, a publicat, a ținut conferințe, a călătorit, și-a așternut în paginile jurnalului nu numai evenimentele cotidiene, ci și gândurile, lecturile, ideile născute pe marginea lecturilor, a călătoriilor sau a vieții de zi cu zi. Din acest punct de vedere, Jurnalul lui Vintilă Horia este bogat și aș îndrăzni să afirm că are valoare de șantier.

Exilul este doar una din dimensiunile vieții și ale universului interior ale lui Vintilă Horia. Jurnalul este scris de un memorialist care trăiește în prezent, chiar dacă referințele la trecutul său românesc sunt numeroase și revin oarecum obsesiv (și o spun fără vreo intenție negativă). A învățat să fie emigrant, a învățat să scrie în limbile țărilor în care a trăit (p. 157) – și chiar a scris și publicat în limbile italiană, franceză, spaniolă. Pomenește frecvent copilăria și adolescența petrecute în România, le pomenește chiar mai frecvent decât primii ani de maturitate, petrecuți în România, pomenește uneori episoadele mai dure din viața sa (mai ales perioada petrecută în lagărul german, după care înțeleg că a trecut și printr-un lagăr administrat de Aliați), primele luni și primii ani de exil (Italia, Argentina).

Mi-ar fi plăcut să vorbească mai mult despre aceste momente ale vieții sale sau despre România de la sfârșitul anilor 1930 și de la începutul anilor 1940, aș fi fost curios să scrie despre ”lumea prin care a trecut”, despre cercurile pe care le-a frecventat și mă gândesc aici, evident, la cercurile legionare. Cu siguranță a fost un admirator al Germaniei și, cel puțin în primii ani de război, a crezut în ”victoria finală”, dar Jurnalul nu mărturisește în mod explicit aceste lucruri. Mi-ar fi plăcut să scrie Vintilă Horia cum a perceput partea a doua a războiului, când lucrurile nu mai mergeau așa bine, cum a văzut atunci Germania?, cum a ajuns în lagărul german și ce a simțit acolo? (Numeroși oameni politici și de cultură pro-germani, care, după ce Armata Roșie a trecut la ofensivă după Stalingrad, au fugit din calea sovieticilor spre Apus, au fost închiși de germani în asemenea lagăre, de acolo ajungând adeseori în lagăre ale Aliaților, până ce li s-a lămurit statutul și au putut să plece în alte țări, mai ales în Spania și Portugalia sau în America de Sud). După Italia, de ce a ales Argentina? și de ce s-a întors de acolo în Europa? Acestor întrebări mi-ar fi plăcut să răspundă Vintilă Horia. Dar autorii surselor istorice, memorialiștii inclusiv, nu scriu ca să răspundă întrebărilor noastre… Iar aspectele de mai sus sunt cu siguranță clarificate de biografii scriitorului.

După război, Vintilă Horia și mulți alții au trebuit să-și reconsidere opțiunile și opiniile politice (și culturale) interne și cele privitoare la rolul Germaniei și al Italiei în lume – unii au făcut-o mai radical, alții mai puțin. Memorialistul nostru nu se referă la acest aspect, dar spune undeva că punctul de vedere al învinșilor cu privire la război a fost înăbușit ”după o tehnică tătărească” prin impunerea în Occident a perspectivei sovietice asupra istoriei (p. 175).

O idee care revine este aceea a exilului. Nici o secundă Vintilă Horia nu uită că este un exilat și multe dintre lecturile și gândurile sale duc în această direcție: ”[…] minunata copilărie, dulceața fără nume a marelui acasă familial pe care numai exilatul o poate resimți și înțelege” (p. 114). Scrierea romanului Dumnezeu s-a născut în exil nu este întâmplătoare. Este preocupat de ceea ce se petrece în România, iar informațiile sale sunt dependente de cele ce i se relatează de către diverși români trecuți dincoace (din perspectiva lui Vintilă Horea) de Cortina de Fier și de știrile și analizele din presa occidentală; pe baza lor își construiește o anumită imagine despre regimul comunist din România și din țările est-europene în general. Ar fi interesant de studiat sistematic modul în care Vintilă Horia și alți membri ai exilului percepeau regimul comunist și viața din România.

Titlul cărții – Jurnalul unui țăran de la Dunăre – face trimitere la un tip uman (arhetipal?) în care Vintilă Horia se regăsește și pe care îl consideră reprezentativ pentru mulți dintre oamenii de cultură români – inclusiv pentru Mihai Eminescu, ba pentru români în general: ”țăranul de la Dunăre”. Este aici o filosofie care face în mod clar trimitere la curentele de idei interbelice, la un anumit tradiționalism și protocronism. Vintilă Horia idealizează un mod de gândire și de viață românesc și face frecvente referiri la istoria românilor, pe care o citește – sentimental – în cheia tradiționalismului interbelic și idealizează anumite momente istorice. Considerațiile sale despre daci și despre succesul creștinismului la daci (dacii au fost monoteiști și de aceea au adoptat foarte devreme creștinismul, lectura ușor abuzivă a fragmentului din Herodot despre daci, p. 235) amintesc de Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu.

Scriam mai sus despre valoarea de șantier a Jurnalului și merită menționat aici că Vintilă Horia pomenește frecvent romanul Dumnezeu s-a născut în exil și elaborarea acestuia, dar și ecouri mai puțin obișnuite: povestește despre scrisoarea primită de la un cititor chilian, impresionat de roman. Cititorul, care înainte să citească cartea aflase despre ea dintr-o publicație libaneză (!), se entuziasma cu privire la descoperirea unor noi surse despre nașterea lui Christos, fără să știe că sursa respectivă este creația ficțională a romancierului. Și tot acolo autorul relatează despre interpretările mai puțin obișnuite pe care diverși critici le făceau pe marginea unora dintre ideile și desfășurările (cu valoare de ficțiune, desigur) din roman (p. 74-75). Toate acestea ne avertizează cu privire la lecturile și interpretările pe care cititorii le fac pe marginea lecturilor, unele dintre ele foarte departe de ceea ce a vrut să spună cu adevărat autorul.

Nu în ultimul rând, Jurnalul mărturisește despre lecturile lui Vintilă Horia și despre autorii săi preferați, care îl însoțesc de-a lungul anilor și pe care le reia și le prelucrează permanent: Platon, Nietsche, Dante, Ovidiu… Adeseori și ele sunt citite în cheia exilului, mai cu seamă Ovidiu.

Chiar dacă m-am apropiat mai greu de această carte, până la urmă mi-a plăcut și, așa cum se vede din rândurile de mai sus, am dialogat cu succes cu ea. Cu siguranță va trebui să citesc și celălalt volum memorialistic al lui Vintilă Horia (Memoriile unui fost Săgetător. Prefaţă de Cristian Bădiliţă. Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu. Bucureşti, Ed. Vremea, 2015, 336 p.) și, de ce, să reiau romanul Dumnezeu s-a născut în exil, pentru o lectură ”după 30 de ani”.