Francisc Munteanu (1924-1993) a fost nuvelist, romancier, scenarist și regizor. În ultimele decenii a căzut în uitare, dintr-un anumit punct de vedere în mod justificat. A avut o viață, cel puțin în prima ei parte, cu multe momente aventuroase, dar începând cu anii 1950 s-a pliat perfect pe nevoile regimului comunist. Mulți îl cataloghează însă foarte simplu drept comunist sau proletcultist, dar biografia și opera sa trebuie abordate, totuși, nuanțat.
Până la cartea citită recent, știam despre Francisc Munteanu că a scris romanele Pistruiatul și Roșcovanul (1976 și 1979), precum și Prințesa din Șega (1985). Le-am citit la vremea lor. Primele două romane au fost transformate în filme, scenariul și regia fiind semnate tot de F. Munteanu. Referitor la Prințesa din Șega (din care a rămas celebră în generația mea replica ”Bejane, unde-i multiplicatorul?!”), mi-am amintit că prima dată am citit acest roman sub formă de bandă desenată în Cutezătorii, apoi mi-am cumpărat și cartea.
Evident că este vorba de literatură de propagandă, în cazul de față pentru tineret, literatură care încerca – așa cum se încerca și prin alți scriitori buni ai vremii, de exemplu Eugen Barbu – să construiască imaginea unei istorii eroice a PCR în epoca interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă Francisc Munteanu a fost un scriitor talentat, iar romanele sale (cele menționate mai sus) au prins.
Francisc Munteanu, Lenţa. Nuvele şi povestiri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, xix, 316 p. (Biblioteca pentru toţi).
Am găsit această carte și mi-a atras atenția numele autorului ei, pe care îl asociam direct cu Pistruiatul și cu Prințesa din Șega. Este vorba de un volum de povestiri și nuvele care, la rândul lui, poate fi pus sub semnul literaturii proletcultiste, dar este mai mult decât atât. Câteva texte sunt într-adevăr doar proletcultism și nimic mai mult, dar câteva sunt scriitură de bună calitate.
Primele două povestiri sunt puternic ideologizate, următoarele mai puțin spre deloc. Chiar am suspectat că autorul (editura) a pus în deschiderea volumului textele cele mai conforme din punct de vedere ideologic, ”pentru a trece”, cum se spunea pe atunci. Următoarele texte, Strada Semaforului (m-am gândit la Strada Sardinelor a lui John Steinbeck), Hoțul, Flașnetarul, Un păcat de șase tone și mai ales Domnul David sunt reușite. Câteva exploatează un filon autobiografic, momente din viața autorului, atunci când a trăit la Budapesta, respectiv scurta sa carieră de marinar pe Dunăre, prilej cu care a ajuns la Bratislava (despre Bratislava se vorbește în chiar două povestiri).
Titlul cărții l-a dat nuvela Lența, povestea unei tinere țărănci care este căsătorită de familie cu un bărbat mai în vârstă, președintele ”gospodăriei”, la începutul anilor 1950, undeva în zona Aradului submontan. Povestea în sine m-a dus cu gândul la Ion a lui Rebreanu, dar poate că este o asociere greșită… În schimb aici avem de-a face 100% cu literatură proletcultistă cu țărani cooperatori și cu chiaburi. Scriitura este bună, cursivă, iar fondul propagandistic al nuvelei nu face decât să condimenteze senzațiile literare pe care le trăiește cititorul. Scriu acestea fără nici un pic de simpatie politică pentru proletcultism și pentru epoca respectivă, ci apreciind scriitura bună a lui Francisc Munteanu, în ciuda compromisurilor grave pe care le-a făcut.
Pagina mea de lecturi, călătorii, reportaje, istorii 